Prietenie pe muchie de cutit

Intinde-i cuiva un deget si iti va lua toata mana

A venit vremea sa discutam despre prietenie, egoism si parsivenia oamenilor cand vine vorba despre relatiile sociale. Suna promitator, nu?:D Dupa cum va puteti da seama din introducere, textul nu va fi deloc un elogiu adus prieteniei. Va fi mai degraba o incercare de a explica cum si de ce un sentiment la prima vedere nobil se transforma in majoritatea cazurilor intr-un act centrat pe propriul individ.

Personal, am 195 de prieteni. Asa spune Facebook. Adevarul este ca numarul real se invarte in jurul a 20 de prieteni. De fapt, mint, mai degraba se apropie de 10. Cel mult. Cu toate ca suna deziluzionant, lucrurile stau bine din punctul meu de vedere si asta pentru ca, desi celelalte 185 de persoane care raman pe dinafara nu-mi sunt neaparat prieteni, majoritatea sunt amici cu care as putea oricand sa ma intalnesc si cu care sa discut cu placere (cu cateva exceptii. Am si oameni pe care nu-i cunosc in lista. Nu ma intreba de ce! ).

De ce am spus toate astea? Ca sa scot in evidenta primul lucru important cu privire la prietenie: raritatea. Ceea ce este comun si se intalneste la tot pasul este, dupa cum ii spun eu, amicitia. Cred ca si limba romana e de acord cu mine, desi e posibil sa fie considerate sinonime perfecte, nu sunt sigur. Oricum, exista o diferenta clara intre cele doua notiuni si, chiar daca nu exista termeni distincti pentru ele, eu o sa folosesc in continuare cuvintele cu sensul pe care-l consider eu, chiar daca difera de cel corect. Pentru multi dintre cei care citesc ce mai scriu eu pe aici, n-am spus nimic nou (pentru ca publicul meu, compus in principiu din cei 10 prieteni, este extrem de inteligent :P ).

Sentimentul de prietenie sau relatia de prietenie se formeaza, in general, pornind dintr-un impuls egocentric. Avem nevoie de oameni cu care sa relationam, pentru ca suntem niste fiinte sociale. La cei introvertiti, acest impuls se manifesta cu o forta redusa, in timp ce in randul extrovertilor, este o nevoie la fel de reala precum foamea sau somnul si trebuie "indestulata". Din acest motiv, ne imprietenim, de obicei, cu vecinii, cu colegii de scoala sau de munca, cu prietenii prietenilor samd. Dar tocmai din acelasi motiv, majoritatea acestor relatii sunt efemere. Odata scoala generala terminata, iti faci noi prieteni (sau, mai bine spus, amici) la liceu, care ii vor inlocui pe cei vechi, iar acest proces va fi reluat si la incheierea liceului si inceperea facultatii sau la schimbarea locului de munca.

Pentru ca o relatie intre doi oameni sa devina perena, este nevoie de mai mult decat o simpla conjunctura. Desi incepe cu aceeasi pornire launtrica si nevoie omeneasca fireasca, o relatie intre doi oameni trece de bariera teluricului odata ce sentimentul de prietenie se infiripeaza. Este o forma de dragoste, careia ii lipsesc, desigur, pornirile hormonale si nevoile aferente. Chiar as putea spune ca prietenia adevarata intre doi oameni capata valente artistice. Nu este cu nimic mai prejos decat frumusetea unei compozitii muzicale sau mai putin incantator decat un roman al unui scriitor desavarsit. In acelasi timp, precum nici artele nu sunt pentru oricine (pe mine, de exemplu, pictura ma depaseste), la fel nici prietenia nu este accesibila oricui.

Si am ajuns unde mi-am propus, la aspectele care diferentiaza o prietenie consistenta de o relatie falsa, bazata pe propriile interese. Nu o sa vorbesc despre acele relatii evident bazate pe interes, cum ar imprietenirea studentilor cu profesorii sau cu asistentii, relatia dintre sefi si subalterni sau imprietenirea cu un membru al unui grup, pentru a te putea integra in acel grup. O sa ma refer la niste situatii mai speciale, care sa specifice diferente mai subtile intre prietenia durabila si prietenia pe muchie de cutit. Prieteniile false sunt si cele in care, aparent, niciunul dintre cei doi nu are nimic de castigat de pe urma faptului ca este prieten cu celalalt. Aparenta asta e data de faptul ca nu exista avantaje materiale sau sociale de pe urma relatiei. In schimb, ceea ce exista si sunt prezente aproape intotdeauna sunt resorturile psihologice la care au acces prietenii.

Sentimentul concret dispare atunci cand intervine posesivitatea, dorinta de intaietate sau intoleranta. Ati vazut cat de exigenti sunt oamenii cu "prietenii" lor? Daca un amic mai indepartat nu-ti imprumuta bani, asta e! Si tu ai fi facut la fel poate. Dar sa dea naiba sa nu te ajute un prieten! Mama, pai nu mai vorbesti cu el luni de zile. Pai ce fel de prieten e ala care nu-ti sare imediat in ajutor? Sau sa te duci sa joci fotbal si sa nu fii PRIMUL ales de catre prietenul tau cand se fac echipele. "Adica cum? L-a preferat pe Alex in fata mea? Deci asa... M-am convins eu ce fel de prieten e si asta". In schimb, daca ar fi facut un amic mai indepartat echipele, nu te-ar fi deranjat asa de tare daca alegea pe altcineva. Asta se intampla atunci cand prietenii isi pierd statutul de prieteni si se transforma in "prietenii tai". Odata posesivitatea sau gelozia infiripate, sentimentul real nu mai este benevol, ci apare un fel de contract: cat timp te porti ok cu mine, vom fi prieteni. Daca imi gresesti, inseamna ca nu ai caracter si s-a terminat prietenia noastra. Nu mai conteaza in acel moment ca omul respectiv te-a imprumutat de 100 de ori de bani. Daca a 101-a oara n-a facut-o, inseamna ca e un nenorocit cu care nu are rost sa ai de-a face.

Mofturi de oameni orbiti de importanta propriei persoane...

O sa fac si o marturisire in final. Nu am scris fara motiv aici. Adevarul este ca am invatat aceasta lectie pe pielea mea. Ajunsesem sa ma supar pe o anumita persoana si se repeta un tipar de certuri si de reimprieteniri constant si ridicol, asa ca m-am hotarat sa nu mai am nicio pretentie de la respectiva persoana. Adica atata timp cat nu-mi da in cap, sa nu ma mai supar pe nimic, orice ar face. De atunci a trecut mai bine de un an si e mult mai bine :)

Cred ca toti traim acel tip de relatie dezgustator pe care l-am pomenit aici. Altfel, e aproape imposibil sa ajungi la acel nivel utopic de a nu deveni posesiv cu prietenii tai. Eu insumi am foarte putine relatii in care sa ma manifest ca un adevarat prieten. Desi am invatat lectia, latura umana este adesea mai puternica decat cea logica.

Epilog

Un bun profesor are aceasta grija statornica: ii invata pe discipoli sa se lipseasca de el.
ANDRE GIDE

Citatul anterior urma sa fie introducerea articolului meu despre finalul de facultate. Intentionam sa deschid textul cu o tenta ironica: "un pic cam prea buni profesorii de la facultatea noastra", daca intelegeti unde bat :)) . Dar m-am razgandit. Dupa ce am dat licenta si tot stresul s-a incheiat, nu mai am niciun resentiment fata de nimeni, cum zicea si Mircea Badea: "Cand merg in strainatate, brusc nu mai simt dorinta ca unii oameni sa moara". Bine, eu nu pot spune ca voiam sa moara cineva, dar eram destul de ofuscat pe anumite persoane. Nu mai e cazul. Totul tine deja doar de trecut si, vorba aia, "de morti numai de bine".

Aveam multe pe suflet. De la insi care se laudau pe facebook ca au scris 20 de pagini la licenta intr-o ora (adica "bai, prostilor, in cat timp ati scris 20 de pagini? In 2 saptamani??? Uite, bai, fraierilor, cum se face!") la personajele extrem de carismatice care acaparau toate discutiile de pe grupul de Gmail. Mi-a trecut. M-am detensionat complet dupa ce am prezentat licenta. Nici macar seria Ningen no jôken nu m-a intristat pe cat ar fi trebuit. Ce sa mai, viata de absolvent e frumoasa. :P

Apropo de absolvire, nu mai pot cu nebunia asta cu inginerii. Pentru ca, vezi Doamne, noi acuma cica suntem ingineri, ca am terminat Politehnica. Vaaaai! Sincer, nu impartasesc entuziasmul colegilor mei. Am vazut o poza pe Facebook cu o masina pe care lipisera astia un afis unde scria "Proaspat Ingineri" sau ceva de genul asta. Simpatic, dar dezavuez. Nu in sensul ca sunt un ciufut din-ala care sa le taie cheful altora. Adica n-am nimic cu bucuria oamenilor, ci pur si simplu nu simt personal ca e o mare realizare sa fii inginer. Chiar daca n-oi fi eu prea modest, cel putin doua treimi din facultatile astea de la Politehnica le terminam citind doar noaptea dinaintea examenelor.

Pe langa faptul ca nu consider ca e mare chestie sa fii inginer, oricum nu cred in etichete. Un om evolueaza in timp si admir calitatile si faptele oamenilor, nu titlurile sau distinctiile pe care le obtin. Poate ca nu sunteti de acord cu mine, dar ganditi-va ca va uitati la un film si va place extrem de mult de un actor sau de realizarea filmului per ansamblu. Va influenteaza cu ceva daca actorul sau regizorul a luat premiul Oscar? Nici Marin Preda n-a facut facultate, van Gogh si Johann Sebastian Bach nu erau niste artisti foarte apreciati in timpul vietii, Hitler nu a avut o educatie iesita din comun, dar cu toate astea, s-au facut remarcati, unii intr-un mod pozitiv, altii negativ. Inca un exemplu: daca un artist e foarte apreciat, voi sunteti neaparat de acord cu opinia generala? Eu unul nu. Iata o opera a celebrului Jackson Pollock. Un prieten il apreciaza foarte tare. Eu cred ca fiica-mea inca neconceputa mazgaleste mai frumos. De asemenea, nu il apreciez pe Bacovia. Desigur, are un talent de a aranja cuvintele si de a crea imagini morbide deosebit, dar nu pot rezona la mesajul lui. Este, in fond, imaginea unui dezaxat asupra lumii. Doar pentru ca are un nume rasunator, nu inseamna ca trebuie sa fiu de acord cu faptul ca-l merita.

In stilul meu caracteristic, am inceput cu o discutie banala si am incheiat intr-o maniera total deliranta :)). Sper ca n-am jignit niciun inginer, fan Bacovia sau Jackson Pollock :D. Acest articol este un pamflet si trebuie tratat ca atare. Gata, m-am scos. :)) Asta e "joker-ul" realizatorilor de emisiune care vor sa-si bata joc de cine vor si sa nu pateasca nimic.  Eh, nu-i nimic, io-s simpatic si nu se supara lumea pe mine :)

Astazi am omorat un om

Ma indreptam spre munca, ca tot omul. Lucrez undeva spre Baneasa si locuiesc in Regie, asa ca drumul e destul de fragmentat. Merg mai intai pe jos pana-n Crangasi, de unde iau tramvaiul, dupa care schimb cu autobuzul la Piata Presei Libere si mai merg inca nitel pe jos. Unul dintre cele mai nasoale aspecte ale calatoritului cu RATB-ul, pe langa mirobolantele miasme, e prezenta anumitor persoane dubioase sau cel putin ciudate. Cine mai calatoreste in directia aia cu 41 stie la ce ma refer.

Acum vreo 2 luni am condus o prietena la aeroport si pe drum era un mos cu un casetofon jerpelit in tramvai. Asculta muzica, isi unduia corpul intr-un mod bizar (cred ca era o incercare de dans, dar nu-s sigur :D) si freca de cap vreo 2 fete. Bine, asta a fost un caz fericit. De obicei imaginea e compusa din grasani cu burtile revarsandu-se in afara tricourilor neschimbate de o saptamana sau din cersetori atat de nesimtiti ca se uita la ceas in timp ce turuie o poezie de Eminescu din care oricum nu inteleg nimica. Mai e si un orb nefericit care are niste miscari de zici ca-i robot. Face niste pasi egali si are o convulsie a capului inspre dreapta aproape in fiecare secunda. "Dumnezeu sa va dea sanatate si sanatate sa va dea Dumnezeu". Asta e vorba lui. Ma rog, ca sa scurtez: imaginea e naspa. Unii sunt nenorocosi cu adevarat si mi-e intr-adevar mila de ei, dar altii imi repugna. Asa ca urmez calea ignorantei, imi bag castile in urechi si ma prefac ca viata e minunata :D .

Ei, astazi nu mi-a fost dat sa ma bucur de linistea propriilor ganduri, iar persoana care mi-a tulburat visarea cu ochii deschisi nu parea deloc suspecta. In timp ce tramvaiul trecea prin dreptul unei biserici, o femeie pe la vreo 50 si ceva de ani (desi e posibil sa fi fost un pic mai tanara) care sedea pe scaunul langa care ma postasem incepe sa imi spuna ceva. Stramb un pic din nas (cine ma cunoaste stie ca nu-mi place sa fiu deranjat cand ascult muzica) si-mi dau casca din urechea dreapta jos. Nici macar nu m-am sinchisit sa o scot si pe cealalta, ma asteptam sa fie un nimic. Ii zic: "Poftim?" . Ea, cu un zambet larg: "Sa nu te casatoresti niciodata aici. Toti care s-au casatorit au divortat.", dupa care a chicotit. Schitez si eu un zambet din politete, dupa care ma pregatesc sa-mi pun iar casca-n ureche, dar ma opreste: "Si eu m-am maritat aici.". Da din cap a lehamite. Eu acuma nu mai stiam daca sa zambesc sau nu, dar din moment ce ea parea binedispusa atunci am mai mimat si eu un zambet. Imi ridic iar casca, dar sunt din nou intrerupt: "2000 de lei ne-a cerut la nunta. Peste tot era numai o mie, doar aici cereau doua.". Deja incepeam sa cred ca am de-a face cu o nebuna. "Esti student?", continua ea. "Termin anul asta", cu o bunavointa falsa. "Aha. Cati ani ai?" . "Aoleu, femeie, o dam pe personale acum..." , zic eu in mintea mea. "23", ii raspund. "A, cu un an mai mic decat fata mea!". "Aoleu, ce-mi pasa cati ani are fiica-ta?!", gandesc eu. De raspuns, nici nu stiam cum. Adica acuma pe bune, ce e de zis intr-un asemenea moment? Nu-ti vine nimic in minte, pentru ca tu vrei sa inchei cat mai repede, dar nici nu vrei sa fii nepoliticos. Am zis sa continui cu sarada zambetelor false. Inca unul. Ea tot avea chef de vorba, dar pe un ton mult mai deznadajduit: "Sa stii ca se mai intampla si ca parintii sa nu se inteleaga". La asta chiar ca habar n-am ce-am mai nascocit. Norocul meu ca intre timp am ajuns in statie, unde ne-am luat la revedere, am coborat si ne-am vazut fiecare de propriul drum. Impresia pe care o aveam in acel moment: o ciudata.

Ma duc eu la munca, trece ziua de lucru si plec spre casa. In drum spre statia de autobuz, la intersectia cu soseaua Bucuresti-Ploiesti, e un pod (Podul Baneasa) , langa care zace Herastraul. Cand sa trec pe langa parc zaresc Ambulanta, o masina de la televiziune si o claie de gura-casca. Avand un presentiment foarte sumbru, ma apropii de gramada si-l intreb pe unul care-i faza: "O dementa s-a aruncat in lac si s-a inecat". In acel moment m-a luat groaza. Nu stiu cum de-am intuit, dar eram sigur ca era vorba de nebuna mea. In clipa urmatoare am primit confirmarea. Cadavrul tocmai era scos din apa. Nimeni nu mai zambea acum. Nici "nebuna", nici eu.

Nu pot sa va spun cat am zacut acolo, in dreptul multimii. Sa fi fost zece minute, sa fi fost o jumatate de ora, sa fi fost o ora, habar n-am. Cert e ca in momentul in care m-am dezmeticit nu mai erau decat vreo 2 insi care stateau si-si dadeau cu parerea care mai de care mai infumurat ca e el desteptul si stie exact de ce si-a luat viata biata nenorocita. Eu eram, de fapt, singurul care cunostea adevarul. Nu era vorba de niciun suicid aici. Eu eram cel care o omorase. Eu si cu ignoranta mea. Eu si cu lipsa mea totala de interes fata de problemele celorlalti. In ultimul sau drum din viata, un om a decis sa ma aleaga pe mine ca ultim confesor. Nu stiu ce-o fi vazut la mine, poate i-am parut mai simpatic, poate a vazut in mine o persoana mai intelegatoare, mai blanda. Cert e ca se indrepta spre moarte, dar a facut o ultima fortare de a fugi de pe aceasta cale. A sperat sa gaseasca in mine acel om care sa-i spuna ca merita din plin sa-si continue viata, indiferent ca are un barbat care o bate si ca niciun prieten nu o mai cauta. A vrut sa simta inainte de a lua decizia finala ca mai tine cineva la ea, a indraznit sa creada ca nu e singura pe lume, dar eu i-am nimicit orice iluzie. Eram prea preocupat cu propria-mi rutina, prea sictirit sa ascult un strigat de ajutor. "Sa stii ca se mai intampla si ca parintii sa nu se inteleaga"... Abia acum inteleg eu cui ii erau adresate aceste cuvinte. Era o incercare de a se disculpa in fata fiicei sale, pe care o lasa fara mama la 24 de ani. De fapt gresesc! Pe care am lasat-o fara mama la 24 de ani...

Tu ai omorat vreodata pe cineva?

Hannibal la portile Romei

Ante Scriptum: N-am mai scris demult pe blog. N-am avut nici chef, nici inspiratie. De fapt, nici acum n-o sa scriu prea mult, dar simteam nevoia sa mai insir 2-3 vorbe.

Cand romanii treceau printr-o perioada mai dificila, foloseau aceasta vorba ca sa-si exprime nelinistea, nervozitatea, facand referire la probabil cel mai critic moment din istoria lor. Cam asa ma simt si eu acum, inainte de examenele, colocviile, proiectele etc care vin saptamana viitoare. Bine, eu is optimist: daca n-a cucerit Hannibal Roma, nici pe mine n-o sa ma dea gata cateva examene (care, intre noi fie vorba, sunt doar doua :P ).

La Politehnica toate vin la pachet: dupa un semestru destul de linistit, toate oalele ti se sparg in cap in 1-2 saptamani. Eeh, dar ne-am obisnuit. E ca-n bancul ala:

Dumnezeu il trimite pe Sf. Petru sa vada ce fac studentii. Acesta vine inapoi si raporteaza:"Mai sunt trei luni pana la examene. Medicina invata de rupe cartile, Arhitectura invata, Politehnica se chefuieste"

           .......

"Mai e o luna pana la examene, si aia de la medicina, si arhitectii sunt cu burta pe carte non stop, politehnistii, tot la chefuri"

........

"Mai e o zi pana la examene. Studentii de la Medicina si de la Arhitectura se relaxeaza, toti politehnistii se roaga sa treaca examenul..." 

"Da? atunci pe ei ii ajutam!"

(Da, stiu, bun banc :P .)
Deci probabil ca n-o sa mai scriu nici in perioada imediat urmatoare. Asa ca ne auzim cu bine peste vreo saptamana. :)

Revederile

Codrule, codruţule,
Ce mai faci, drăguţule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme au trecut
Şi de când m-am depărtat,
Multă lume am îmblat.


MIHAI EMINESCU, "Revedere"

Se pare ca in ultimele zile mi-am facut un obicei din a-l cita pe Eminescu. N-ar fi neaparat cea mai buna alegere, dar diminitivul "codruţule" se potriveste cu alintul persoanei care m-a determinat sa scriu aceste randuri. Nu o sa fie un text lung, pentru ca senzatiile pe care ti le trezeste reintalnirea cu un prieten drag sunt cu mult peste capacitatea mea de relatare in cuvinte. In schimb, trebuie sa recunosc ca, de cand mi-am deschis blogul, asta este cel mai placut articol pe care il incropesc. De fapt, nici nu pot sa-l numesc articol, e mai mult un soi de confesiune pentru prietenii mei. :)


Am avut un weekend minunat. Asta pentru ca un prieten foarte bun s-a intors in tara si a fost prilejul excelent sa se intruneasca aproape toata gasca. In ultima vreme, aceste intalniri au scazut exponential, pentru ca na, fiecare are propriile obligatii, din ce in ce mai multi isi iau serviciu, altii pleaca in strainatate, altii devin pustnici, altii naiba sa-i ia :)) . Nu poti sa ai parte suficient de prieteni! Daca as putea, m-as intalni zilnic cu ei, dar nu prea depinde numai de mine.


Ma intristeaza gandul ca in viitor ne vom vedea tot asa, din ce in ce mai rar. Pentru cineva care s-a mutat in strainatate si vine de 2 ori pe an in tara, un calcul simplu te lasa fara de nicio speranta. Daca om mai trai 50 de ani de acum incolo (un "daca" optimist :P ) si o sa ne vedem de 2 ori pe an, asta ar insemna ca ne-au mai ramas in jur de 100 de revederi. Pai acu' vreo 2 veri, ne vedeam aproape zilnic. Ce sa mai, in 4-5 luni ne vedeam de 100 de ori. Asta ce inseamna? Ca ne-am consumat deja jumatate din experienta comuna? Ehh, naiba sa ma ia, poate am gresit la calcule! :) Daca nu, atunci o sa ma sacrific si o sa inventez teleportarea. :) Bleah, macar optimisti sa fim! :)


Hai ca deja m-am luat cu vorbele si am promis ca n-o sa ma lungesc. Pana la urma un singur lucru am de spus. Vreau sa le dedic prietenilor mei clipul de mai jos si sa le spun ca ii iubesc foarte mult. Stiu ei la cine ma refer, n-are rost sa-i enumar. Va multumesc mult, ma! Chiar sunt norocos ca sunt prietenul vostru! Numai bine!

De ce sa vorbim corect

Limba este măsurariul civilizaţiunii unui popor.
MIHAI EMINESCU

Ante Scriptum: Stiu ca i-am promis cuiva ca o sa scriu despre alt subiect. N-am uitat, dar vreau sa o fac dupa ziua de maine, pentru ca asa simt ca ar fi mai bine. Pana una alta, am zis sa insir niste vorbe legate de o tema mai putin importanta. Sper sa va placa! :)

Am deschis articolul asta cu un citat din Eminescu. Fita, ce sa mai! Problema e ca nu prea sunt de acord cu el. De cand sunt mic, m-am lovit de vorbe de genul asta si nu la fitecine, ci la reprezentati de seama ai omenirii. Cred ca mai toti marii scriitori, poeti sau filozofi au cate un citat personal laudativ la adresa importantei limbii, valorii unui limbaj bogat. "Limba noastra-i o comoara" este deviza general acceptata a tuturor celor care detin, incontestabil, o cunoastere aprofundata a limbii materne.

Ei bine, eu nu-s asa. Nu am o simpatie fata de limba romana. Nu consider nici ca e o limba frumoasa. Nu vad cum ar putea sa ne reprezinte ca nivel al civilizatiei. Sa fim seriosi, sumerienii, care au dezvoltat prima scriere, cea cuneiforma, nici macar n-aveau alfabet. Asta ar insemna ca noi avem un grad mai ridicat de civilizatie decat sumerienii? Sau decat asirienii, babilonienii, acadienii sau orice alt popor din trecut care inca aveau o limba nefinisata, nedifinitivata? Cu toata primitivitatea si violenta de care dadeau dovada aceste popoare, nu pot sa nu-mi dau jos palaria in fata interesului fata de arte, inclinarii catre perfectiune evidentiat de frescele impresionante, de arhitectura menita sa exprime constiinta colectiva a unor neamuri care nu inchideau spitale, ci voiau sa se inalte catre cer construind Turnul lui Babel. Asta ca sa nu mai pomenesc de Gradinile Semiramidei, una dintre cele 7 minuni ale lumii antice, ridicata de Nabucodonosor II pentru sotia sa. Ce valente artistice se intrezaresc, in schimb, la Romania de astazi? Ca limba noastra e fara doar si poate mult superioara limbilor popoarelor mai sus mentionate.

Dar sa-l lasam pe Eminescu. El a fost un romantic, un idealist, un aspirant spre absolut si, nu in ultimul rand, un patriot. Dragostea, intr-adevar, te poate face sa vezi cu alti ochi "obiectul" vizat. La fel cum nu te mai intereseaza dimensiunea sanilor unei fete atunci cand o iubesti cu patima, asa si Eminescu nu putea sa simta limba altfel decat ca "însăşi floarea sufletului etnic al românimii". Firea mea mai putin artistica poate sa aprecieze frumusetea, delicatetea, rafinamentul chiar ale poetului nostru. Dar eu sunt in primul si in primul rand un pragmatic. Pentru mine, vorbele lui Eminescu reprezinta mai mult delirul unui indragostit de propria limba decat o parere valida, pertinenta. Din cercul lui cel stramt poate ca valoarea unei limbi capata alte valente, dar din lumea mea care este aievea, definitia limbii se apropie mai mult de cea precizata cu multa dibacie de Victor Eftimiu: "Limba e vehiculul care duce gândul meu în urechea, inima şi gândul celuilalt".

Mai bine de atat nu m-as fi putut exprima. Uitandu-ma si pe Wikipedia, observ ca impartasim zodia, asa ca poate nu e chiar de mirare ca gandim la fel :). Limba e o unealta, una nu numai extrem de utila, ci si indispensabila la momentul actual. Dar limba poate fi inlocuita. Ceea ce este cu adevarat de neinlocuit este ideea de limbaj. Faptul ca noi comunicam prin intermediul unor limbi similare fiecare una cu cealalta se datoreaza mai mult inclinarii umane catre utilizarea corzilor vocale, limbii si aerului ca metode naturale de comunicare. Asta s-a dezvoltat atat in lumea veche, cat si pe continentul american, in mod separat, dar identic. Un lingvist ar putea aduce dovezi mult mai puternice, eu vorbesc doar la nivel de amator :P. Numai ca sunt anumite situatii in care se preteaza folosirea unui alt limbaj. Tinand cont ca lucrez in domeniul IT si ca am ceva tangente cu ideea de limbaj dintr-o perspectiva mai panoramica decat cea vazuta de un om obisnuit, pot spune cu certitudine ca exista limbaje folosite ca modalitati de comunicatie care au o structura fundamental diferita de cea a limbilor uzuale, dar care servesc aceluiasi scop. Ca sa putem vorbi cu un calculator, nu ii putem spune: "Ba, ia baga si tu la descarcat The King's Speech ca am auzit ca e meserias. Apropo, daca ma cauta pe mess Alexandra, nu ma anunta ca ti-am mai spus ca nu e genul meu". Se va folosi o metoda diferita prin care sa aiba loc comunicarea. Nu am sa intru in amanunte, important e sa intelegeti ideea. Ca sa dau un alt exemplu, o sa extrapolez si o sa spun ca, pentru a dresa un caine, e nevoie sa vorbesti cu el prin mijloace speciale. Limbajul comun poate sa se bazeze mai mult pe gesturi si pe postura corpului decat pe comenzi strict verbale. De asemenea, nu o sa aduc detalii, pentru ca nu stapanesc subiectul.

Desi am explicat pana acum ca personal consider halucinanta o viziune glorificatoare a limbii, nu pot sa ignor total importanta unei exprimari corecte si a unui limbaj decent. Pana la urma, si titlul articolului este De ce sa vorbim corect , nu De ce sa ne iubim limba. O sa pornesc in aceasta analiza cu ce spunea Andrei Plesu in una dintre emisiunile pe care le realizeaza alaturi de Gabriel Liiceanu. Ei, spunea atunci Plesu ca el se simte mai prost atunci cand vorbeste intr-o alta limba, pentru ca , in mod evident, nu o stapaneste la fel de bine ca pe limba romana. Omul avea dreptate. Chiar daca tu, ca individ, esti identic indiferent de limba vorbita, modul de exprimare precar intr-o limba pe care o cunosti la un nivel superficial te poate face sa te simti ca nu poti sa transmiti interlocutorului mesajul pe care il gandesti sau, ca sa revin la definitia data de Victor Eftimiu, vehiculul se transforma din Mercedes intr-o Dacie. Ca sa stii sa valorifici cu adevarat potentialul unei limbi, sa reusesti sa exprimi in cuvinte putine, intr-un mod concis, dar cu noblete si sensibilitate ceea ce ai de spus este dovada de maiestrie a unui artist desavarsit. De aceea Victor Eftimiu a avut nevoie de o singura fraza sa transmita intr-un mod mult mai elegant aceeasi idee pe care eu am relatat-o in ditamai textul :)) . Dar na, mie nici nu-mi place sa fac economie de cuvinte :P .

Cu toate astea, desi apreciez un om care stie sa aleaga cuvintele potrivite si tind, la randul meu, sa imi imbogatesc pe cat posibil limbajul, asta nu e un criteriu dupa care evaluez oamenii. Si intotdeauna am sa prefer un prieten simplu, modest, care sa-mi vorbeasca cu familiaritate si caldura decat un snob, infumurat si vanitos care va folosi cuvintele ca arme avand unicul scop de a ridica propria persoana in ochii celorlalti, si nu din dorinta decenta si delicata de a crea vehiculului care sa atinga inima celorlalti intr-un mod deosebit.

Hadashi no Gen

Every positive value has its price in negative terms... the genius of Einstein leads to Hiroshima.

PABLO PICASSO

Cu riscul de a-mi transforma blogul intr-unul de recenzii de filme, simt nevoia sa scriu despre unul dintre cele mai bune, revelatoare si dramatice filme pe care le-am vazut pana acum. A fost filmul care m-a marcat cel mai mult in 2010, alaturi de To Kill a Mockingbird , Inception, Watchmen si seria X-Men (pentru ca suntem baieti si ne plac supereroii ), Rio Bravo si trilogia The Good, The Bad and the Ugly (pentru ca suntem baieti si adoram genul western). Numai ca motivele pentru care mi-au placut aceste filme atat de variate sunt diferite. Efectele speciale, calitatea imaginii si a sunetului, clocotul adrenalinei, actritele mai mult frumoase decat talentate, toate astea sunt elemente care pot lasa in urma un film bun, o experienta interesanta si vaga resemnare ca, daca aveai si tu un nume cretin ca Shia LaBeouf, poate ca, in loc sa ii dai like pe Facebook lui Megan Fox, o scoteai la un suc. De asemenea, peisajele virgine, vajaiala gloantelor care de fiecare data tintesc adversarul, privirea superioara si postura tantosa a lui Clint Eastwood, care este intr-atat de "Chuck Norris" incat abia ca scoate o vorba tot filmul (nici nu e nevoie, his gun does the talking for him) sunt iar elemente care prind (cel putin la baieti). Si nu e vorba de prosteli comerciale: astea sunt filme menite sa trezeasca niste senzatii, sa te transpuna intr-o lume intentionat neverosimila. Bineinteles ca nu e posibil, nici macar pentru Chuck Norris (da, stiu, acum l-am enervat, o sa ma scuipe si o sa vina tsunami-ul peste mine :)) ), sa faca ceea ce fac Clint Eastwood sau John Wayne in filme. Bineinteles ca jurnalul lui Rorshach e doar o adunatura de balbaieli pentru copii, daca e privit cu circumspectie. Dar, odata ce accepti ca aceste povestioare au un scop bine definit si lasi orice pornire de snobism deoparte, filmele de acest tip pot reprezenta, dupa cum am spus, experiente placute, incitante si provocatoare.

Ei, Hadashi no Gen nu este genul ala de film. De fapt, intre noi fie vorba, nici nu e un film, e un desen animat (Nu rade, ma!!). Nu are impuscaturi, nu are fete frumoase si, cu siguranta, Gen nu este Clint Eastwood. Filmul infatiseaza un episod din viata unei familii de japonezi, care trece prin momentul Hiroshima. Exista si o continuare, unde sunt prezentati anii de dupa razboi, dar o sa ma refer la ea mai putin, desi o recomand cu caldura. Ceea ce frapeaza la Hadashi no Gen este modul total diferit fata de cinematografia Hollywoodiana in care este prezentata lumea. Americanii si occidentalii in general, chiar si in filmele lor cele mai dramatice, lasa in mod vadit o nota optimista. Pentru ei, la vita è bella. Chiar daca moare la sfarsitul unui film personajul principal, niciodata nu moare degeaba. Se sacrifica pentru un scop mai bun. In Schindler's List, accentul cade pe cei scrisi pe lista, nu pe cei ramasi in afara, Return of the Jedi nu se numeste Fall of the Sith, in Titanic, Rose reuseste cumva sa se reintalneasca cu Jack. Ca s-o spunem pe sleau, desi tot filmul se intampla numai chestii naspa, la final e de bine. 


In Hadashi no Gen, am intalnit alta abordare. Aici, totul e pe baza de nasoale, cum ar spune Mircea Badea. E viata prezentata asa cum e ea sau cum poate fi, daca ai ghinion. Oricat de mult s-ar stradui, Gen nu reuseste sa-si invinga destinul sau destinul nu pare sa tina cont de Gen. Desi face tot posibilul pentru a-i ajuta pe ceilalti, nu e mereu de ajuns. Si nu e vorba ca ar fi cineva de vina. Nu s-au nascut in locul potrivit. Nu au incalcat niste reguli, nu au omorat pe nimeni, ba chiar, dimpotriva, este familia perfecta. Asta te face sa regreti cu atat mai mult ceea ce se intampla cu ei. Filmul iti prezinta adevaratele proportii ale dezastrului de la Hiroshima. Sincer, nu stiu cati oameni au murit. Nici nu conteaza. Ca au murit 10 000, 100 000 sau 1 000 000 e totuna. Important este ca au murit degeaba. Aici stie filmul sa surprinda cel mai bine drama bombardamentului. Oamenii rezoneaza mai bine la o asemenea abordare, dupa cum spune si vorba: "Moartea unui om este o tragedie, moartea a milioane o statistica".


Dar ceea ce-l face pe acest film sa fie cu adevarat magnific este faptul ca, desi aparent totul este morbid si optimismul nu-si are locul in viata unuia ca Gen, cea mai mare placere este ca, in aceasta nebuloasa dramatica, se intrezareste speranta. Nu e asa cum te-ai fi asteptat, nu se intampla nimic ce te-ar face sa privesti lucrurile asa, dar Gen reuseste sa surprinda si de data aceasta. Daca exista un om de pe lumea asta in pielea caruia n-ai vrea sa te afli, este el, dar cu toate acestea, Gen ramane un optimist. Nu m-as fi putut gandi la un final mai bun al partii a doua decat sa-l vad pe el, pe Gen, alergand barefoot pe camp si cantand. Este chintesenta acestui film, mesajul final pe care vrea sa-l transmita. Da, viata e nasoala. Da, stradaniile lui Gen nu-s de ajuns. Dar nu are importanta. Atata timp cat ramai puternic si optimist, fericirea poate capata forme si in cele mai nepotrivite locuri.


Numai ei, japonezii, puteau sa realizeze o asemenea capodopera. Nu ma refer la faptul ca ne-ar fi superiori, pentru ca nu vreau sa-i preaslavesc, ci la faptul ca ei au trecut prin experienta asta. Si ca o ironie a sortii, sunt nevoiti sa treaca din nou in aceasta perioada, de parca cineva ar vrea in mod intentionat sa le aduca aminte de ororile din 1945. Trebuie neaparat sa vedeti acest film. Chiar daca nu o sa va placa, macar o sa aveti ceva de invatat din el. Si va recomand sa-l vedeti in japoneza, nu o varianta titrata, pentru ca limba lor are o sonoritate aparte si eu zic ca se imbina perfect cu actiunea. Hadashi no Gen te sensibilizeaza, te socheaza, te loveste pe neasteptate, dar in acelasi timp te relaxeaza, te destinde, ba chiar te face sa uiti de problemele in dragoste (asta v-o garantez :P).


Ce mai astepti? Fa comanda de pizza si uita-te la Hadashi no Gen! :)


PS: Recomand, de asemenea, Hotaru no haka, care este tot un desen japonez despre al doilea razboi mondial. Daca v-a placut Hadashi no Gen, cu siguranta va va placea si celalalt.

Sa moara dusmanii mei

Slava Domnului ca omul nu poate zbura, distrugand cerul asa cum a facut cu Pamantul!
Henry David Thoreau, 1817-1862
scriitor si naturalist american

Am doi mari dusmani: betonul si carbohidratii complecsi. Daca de astia din urma am inceput sa ma cam dispensez, nu prea am de ales cand vine vorba de primul. Nu mai pot cu el! Si nu ma refer strict la beton, ci la tot ceea ce inseamna artificializarea vietii in mediul urban. Nu-mi place Bucurestiul. Stau aici pentru ca a-ti cladi un viitor solid in orasul meu natal (Ramnicu Sarat), mai ales in domeniul meu de activitate, este in cel mai bun caz o gluma.

Sunt orasean get-beget, dar doar in acte. Intr-adevar, toata viata mea am locuit la oras, dar diferenta dintre mediul bucurestean de azi si cel ramnicean in care am copilarit eu este mai mare decat diferenta dintre mediul ramnicean si viata la tara. Sunt satul pana peste cap de masini, de soferi stresati si de pietonii prea grabiti ca sa astepte verdele la semafor, urasc imbulzeala din tramvaie (bine ca au inceput astia sa o lase mai moale cu "farmacia inimii, Catenaaaa") si am capatat alergie la culoarea gri. Cum s-a facut frumos afara, cum PAC! Toata lumea in parc. Abia aveai loc sa te plimbi in Cismigiu in prima zi frumoasa din an. Si nu dau vina pe cei care s-au dus ca si mine, sa ia o gura de aer proaspat, ci pe faptul ca si atunci Bucurestiul asta parsiv si-a aratat coltii. Pana si cainii is mai dobitoci aici, mai violenti, mai imprevizibili.

Oamenii nu sunt facuti sa traiasca intr-un asemenea mediu. Incercam sa urmam modelul occidental, dar numai in aspectele in care ei gresesc. Nu o sa devenim noi niciodata perseverenti ca japonezii, sofisticati ca nemtii sau sensibili ca francezi. Noi nu avem regina ca englezii, ci ne multumim cu un golan cu nume vulgar sa ne conduca, nu stim sa ne bucuram de viata ca spaniolii si, sa fim seriosi, nu o sa bem niciodata ca rusii. In schimb, bagam shaorma-n noi, fie vreme buna,  fie criza rea, fetele mananca la McDonald's (rautacism sters), trimitem fregata la blocada impotriva Libiei (pentru ca suntem niste justitiari, dom'le), citim Cancan-ul si alte "chestiuni" de genul asta (ca nu pot sa le spun ziare), iar la televizor avem emisiuni de tipul "Nora pentru mama", "Vaca pentru soacra", "Bote face caca".

Textul asta a fost scris de un om dezmostenit de natura sa, de un tigru nascut in captivitate, de un canar in colivie. Dumnezeu sau evolutia (take your pick) nu ne-a pregatit pentru asta. Nu suntem construiti sa lucram 8 ore pe zi stand pe scaun, nu avem corpul pregatit pentru consumul exagerat de ciocolata si nu suntem facuti ca sa mergem cu masina, ci pe jos. Dar oamenii se adapteaza. Culmea nivelului de adaptabilitate care mi-a fost data s-o vad mi s-a intamplat cand eram cu cineva si ne indreptam catre metrou. Aveam vreo 10 minute de mers. Ei, tipul respectiv a preferat sa ia tramvaiul pana la metrou! Iata ce monstri naste sedentarismul! Poate ca v-ati pus intrebarea, daca ati citit pana aici, de ce nu plec naibii sa ma mut la tara. Raspunsul e simplu si oarecum, resemnat: pentru ca si eu m-am adaptat. Si eu sunt unul din acei monstri. La randul meu, am abonament la RATB, la randul meu muncesc intr-un birou in fata unui monitor, la randul meu sunt dependent de formatul MP3 si merg sa-mi fac cumparaturile la Carrefour. Doar ca uneori mi se pare prea mult...

PS: In final, o melodie care sa se potriveasca cu tema discutata: :)

Definitia frigului

• +20° - Grecii îmbraca puloverele (daca si le gasesc).
• +15° - Cei din Hawai pornesc caloriferele (daca le au).
• +10° - Americanii tremura, rusii seamana porumb.
• +5° - Îti poti vedea respiratia. Masinile italiene nu mai pornesc. Norvegienii fac o baie. Rusii conduc cu geamurile deschise.
• 0° - Apa îngheata în America, în Rusia doar se întareste.
• -5° - Masinile frantuzesti nu mai pornesc.
• -10° - Începi sa planuiesti o vacanta în Australia .......
• -15° - Pisica insista sa doarma în patul tau. Norvegienii îmbraca puloverele.
• -18° - Rusii fac ultimul picnic din sezon.
• -20° - Masinile americane nu mai pornesc. Cei din Alaska  încep sa poarte mâneci lungi.
• -25° - Masinile germane nu mai pornesc. Cei din Hawai sunt morti.
• -30° - Politicienii încep sa discute despre cei fara locuinte. Pisica prefera sa doarma în pijamaua ta.
• -35° - Prea frig pentru a mai gândi. Masinile japoneze nu mai pornesc.
• -40° - Planuiesti o baie fierbinte care sa dureze doua saptamâni. Masinile suedeze nu mai pornesc.
• -42° - Transporturile sunt oprite în Europa. Rusii manânca înghetata pe strada.
• -45° - Toti grecii sunt morti. Politicienii chiar încep sa faca ceva pentru cei fara locuinte.
• -50° - Genele încep sa ti se lipeasca atunci când clipesti. În Alaska , oamenii îsi închid ferestrele de la baie.
• -60° - Ursii albi încep sa migreze spre sud.
• -70° - Iadul îngheata.
• - 73° - Serviciile speciale finlandeze îl evacueaza pe Mos Craciun din Laponia. Rusii poarta caciuli cu urechi.
• -80° - Avocatii baga mâinile în propriile buzunare.
• -114° - Alcoolul etilic îngheaþa. Rusii nu sunt fericiti.
• -273° - Zero absolut, miscarea atomilor se opreste. Rusii poarta cizme.
• -295° - 90% din planeta e moarta. Echipa de fotbal a Rusiei devine campioana mondiala

Blood Diamond (NO SPOILERS)

We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights,  that among these are Life, Liberty and the pursuit of Happiness.

Blood diamond (conflict diamond, hot diamond, war diamond): diamant minat intr-o zona conflictuala si vandut cu scopul finantarii unei insurgente, unei armate invadatoare sau unui lider militar, de regula extras din Africa, continent de pe care provin doua treimi din totalul diamantelor comercializate de pe glob.

Astfel suna introducerea articolului despre diamantele sangerii de pe Wikipedia, care este si tema principala a filmului omonim, despre care am decis sa scriu in primul meu post de pe blog. De obicei, e destul de dificil sa gasesti un subiect potrivit pentru a incepe ceva (orice) si, aproape de fiecare data, alegerea noastra nu pare prea buna nici dupa ce am luat-o. Si aici nu ma refer numai la primul subiect de pe un blog (cum e cazul acum), ci in general, la primul pas intr-o activitate. Dam inapoi cand vine vorba sa ne apucam de sport, tinem cu dintii de telecomanda inainte sa incepem sa invatam pentru examenul de a doua zi, mereu bagam un cliseu sau, in cel mai bun caz, o fraza copiata din nu stiu ce carte de comentarii daca avem de scris o compunere la romana si ne gandim la cea mai buna fraza de agatat inainte de a aborda fata draguta de pe banca alaturata (si mereu ne intoarcem la prima replica de ne-a trecut prin minte, pentru ca alta mai buna n-am gasit). Asa am zabovit si eu inainte sa ma decid cu ce articol sa-mi inaugurez blogul. Pana la urma, m-am hotarat sa vorbesc despre ultimul film pe care l-am vazut, Blood Diamond.

Dupa cum am spus si in titlu, o sa evit spoilerele, pentru ca nici mie nu-mi place sa aflu dinainte ce se intampla intr-un film. O sa vorbesc mai mult despre impresia pe care mi-a lasat-o filmul si cateva vorbe legate de actori. Povestea (ca si in Titanic, daca tot suntem la capitolul filme cu DiCaprio) nu reprezinta decat un pretext, o imbracaminte pentru tema centrala, care este expusa din titlu. Filmul seamana cel mai mult cu Hotel Rwanda, din ce am mai vazut eu, si este cam la fel de bun. Te face sa-ti dai seama de privilegiile pe care le ai traind intr-o lume atat de linistita si de sigura, spre deosebire de alti oameni, pentru care saracia si foametea ajung sa fie chiar griji de rang secund, in conditiile in care executiile stradale de catre copii inarmati si indoctrinati ajung sa fie la ordinea zilei. Nu contest implicatiile crizei economice, o simt si eu pe pielea mea, dar nu indraznesc sa compar problemele mele, care se rezuma in mare la felul in care-mi organizez banii, la examenele de la facultate, la modul in care-mi fac treaba la serviciu si in rest, cu exceptia unor probleme minore de sanatate care apar din cand in cand, la cum sa fac sa-mi fie mai bine, cum sa-mi organizez timpul ca sa fie misto si sa ma distrez si sa fac ce-mi place. Or, in Africa, the pursuit of happiness mentionat in Declaratia de Independenta a SUA este un lux pe care numai putini si-l permit.

Este exact cum spunea personajul principal din Hotel Rwanda. Noi astia care n-avem nicio grija si traim in puf (nu neaparat in lux la propriu) stam linistiti la masa, vedem la televizor grozaviile care au loc in alte zone ale lumii, cum sunt razboiul din Libia sau catastrofa care a lovit de curand Japonia, ne oprim pentru cateva secunde din mestecat, scoatem un oftat eventual (pai ori suntem sensibili ori nu mai suntem?! ), dupa care ne vedem in continuare de mancat. Atat tot. Nimeni nu face nimic si suntem si niste ipocriti. Si eu poate cu atat mai mult cu cat am tupeul si nesimtirea sa vorbesc despre chestiile astea cu constiinta faptului ca maine tot la serviciu ma duc, nicidecum nu am planuit sa fac ceva pentru cei care ar avea nevoie. E o scena cu adevarat memorabila din film (nu as cataloga-o drept spoiler, dar daca vreti, sariti restul paragrafului) in care un tip african o intreaba pe o jurnalista (Jennifer Connelly) daca vin americanii sa-i ajute, la care ea raspunde ca probabil nu vor veni. Pe langa jocul actorilor in cadrul scenei respective, care e ireprosabil si exprima perfect dezamagirea si resemnarea de pe chipul lui, precum si mila si tristetea ei, ceea ce face ca scena sa fie cu adevarat geniala este tocmai efectul pe care-l are asupra ta. "Cum naiba ii lasa asa, ma?": asta a fost reactia pe care am avut-o instantaneu, la care a urmat intrebarea revelatoare: "Hei, dar ce dracu' fac eu pentru ei?". Am constientizat cu dezamagire si stupoare ca nu merit sa pun intrebarea asta. Nu sunt in masura sa raman consternat si ofticat ca nu intervin cei puternici sa-i ajute pe cei slabi. E ca in bancul ala cu tipul care se ruga in fiecare noapte sa castige la loto, dar nu juca niciun bilet. Dumnezeu da, dar nu baga in traista.

In final, o sa vorbesc putin si de jocul actorilor. Sunt 3 personaje principale, jucate magistral de 3 actori foarte buni: Leonardo DiCaprio, Jennifer Connelly si unul nou pentru mine, Djimon Hounsou. Pe Jennifer Connelly am mai vazut-o jucand in A Beautiful Mind si Requiem For A Dream. A fost pentru mine o confirmare a uneia dintre cele mai bune actrite la ora actuala, iar Leonardo DiCaprio nu mai are nevoie de prezentare. L-am apreciat de la bun inceput, inca de cand juca in filmele care l-au facut sa devina un idol pentru pustoaice sau un actor mediocru, care mizeaza doar pe fizic, pentru cei care ori au fost influentati de faptul ca filmele erau prea siropoase pentru gusturile lor, ori din snobism ori, de ce sa nu recunoastem, din invidia pe care multi o poarta celor care arata bine. Ultimii ani l-au reinventat pe DiCaprio. Acum nu mai este un simplu baiat de pe coperta unei reviste colorate, a devenit un actor desavarsit. Dar n-am sa insist pe tema asta, deja a vorbit Antonim si nu vreau sa repet ce a spus el. Ceea ce totusi am observat (si asta tot in urma unei discutii cu Antonim), este ca, spre deosebire de un alt actor care este pe val acum, Christian Bale, DiCaprio practic joaca acelasi rol in aproape toate noile lui filme. Ce-i drept, nu le-am vazut pe toate. Pe langa Blood Diamond, am mai vazut The Departed si Inception. Dar in filmele astea 3, rolul este aproape identic. E tipul dur, sigur pe sine, curajos, motivat, perseverent si uneori dispus la sacrificiu. Christian Bale joaca un rol diferit in aproape fiecare film al sau, se identifica cu personajul si intra cu adevarat in pielea lui (am inteles ca, pentru rolul din The Machinist slabise atat de mult incat era nevoie la finalul filmarilor sa fie carat pentru a se deplasa). Dar mai multe despre tema asta puteti citi tot pe blogul lui Antonim, catre care aveti link in dreapta.

In concluzie, viitorul suna bine pentru cinefili: avem din ce in ce mai multi actori buni. Sper ca disputa dintre Bale si DiCaprio sa tina si pana peste 20 de ani, ca vom avea ce filme sa vedem. Din pacate, nu la fel de bine suna viitorul pentru continentul negru, unde totul pare sa functioneze pe dos. Daca in Orientul Mijlociu, zacamintele de petrol au dus la imbogatirea anumitor state (razboaiele nu i-au evitat in totalitate, dar asta e alta discutie), in Africa orice astfel de noroc ar fi inceputul iadului, dupa cum spunea si un personaj din Blood Diamond: "Atata ne-ar mai trebui, sa gaseasca si petrol aici...". Ce sa mai, TIA! (This is Africa)