Revederile

Codrule, codruţule,
Ce mai faci, drăguţule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme au trecut
Şi de când m-am depărtat,
Multă lume am îmblat.


MIHAI EMINESCU, "Revedere"

Se pare ca in ultimele zile mi-am facut un obicei din a-l cita pe Eminescu. N-ar fi neaparat cea mai buna alegere, dar diminitivul "codruţule" se potriveste cu alintul persoanei care m-a determinat sa scriu aceste randuri. Nu o sa fie un text lung, pentru ca senzatiile pe care ti le trezeste reintalnirea cu un prieten drag sunt cu mult peste capacitatea mea de relatare in cuvinte. In schimb, trebuie sa recunosc ca, de cand mi-am deschis blogul, asta este cel mai placut articol pe care il incropesc. De fapt, nici nu pot sa-l numesc articol, e mai mult un soi de confesiune pentru prietenii mei. :)


Am avut un weekend minunat. Asta pentru ca un prieten foarte bun s-a intors in tara si a fost prilejul excelent sa se intruneasca aproape toata gasca. In ultima vreme, aceste intalniri au scazut exponential, pentru ca na, fiecare are propriile obligatii, din ce in ce mai multi isi iau serviciu, altii pleaca in strainatate, altii devin pustnici, altii naiba sa-i ia :)) . Nu poti sa ai parte suficient de prieteni! Daca as putea, m-as intalni zilnic cu ei, dar nu prea depinde numai de mine.


Ma intristeaza gandul ca in viitor ne vom vedea tot asa, din ce in ce mai rar. Pentru cineva care s-a mutat in strainatate si vine de 2 ori pe an in tara, un calcul simplu te lasa fara de nicio speranta. Daca om mai trai 50 de ani de acum incolo (un "daca" optimist :P ) si o sa ne vedem de 2 ori pe an, asta ar insemna ca ne-au mai ramas in jur de 100 de revederi. Pai acu' vreo 2 veri, ne vedeam aproape zilnic. Ce sa mai, in 4-5 luni ne vedeam de 100 de ori. Asta ce inseamna? Ca ne-am consumat deja jumatate din experienta comuna? Ehh, naiba sa ma ia, poate am gresit la calcule! :) Daca nu, atunci o sa ma sacrific si o sa inventez teleportarea. :) Bleah, macar optimisti sa fim! :)


Hai ca deja m-am luat cu vorbele si am promis ca n-o sa ma lungesc. Pana la urma un singur lucru am de spus. Vreau sa le dedic prietenilor mei clipul de mai jos si sa le spun ca ii iubesc foarte mult. Stiu ei la cine ma refer, n-are rost sa-i enumar. Va multumesc mult, ma! Chiar sunt norocos ca sunt prietenul vostru! Numai bine!

De ce sa vorbim corect

Limba este măsurariul civilizaţiunii unui popor.
MIHAI EMINESCU

Ante Scriptum: Stiu ca i-am promis cuiva ca o sa scriu despre alt subiect. N-am uitat, dar vreau sa o fac dupa ziua de maine, pentru ca asa simt ca ar fi mai bine. Pana una alta, am zis sa insir niste vorbe legate de o tema mai putin importanta. Sper sa va placa! :)

Am deschis articolul asta cu un citat din Eminescu. Fita, ce sa mai! Problema e ca nu prea sunt de acord cu el. De cand sunt mic, m-am lovit de vorbe de genul asta si nu la fitecine, ci la reprezentati de seama ai omenirii. Cred ca mai toti marii scriitori, poeti sau filozofi au cate un citat personal laudativ la adresa importantei limbii, valorii unui limbaj bogat. "Limba noastra-i o comoara" este deviza general acceptata a tuturor celor care detin, incontestabil, o cunoastere aprofundata a limbii materne.

Ei bine, eu nu-s asa. Nu am o simpatie fata de limba romana. Nu consider nici ca e o limba frumoasa. Nu vad cum ar putea sa ne reprezinte ca nivel al civilizatiei. Sa fim seriosi, sumerienii, care au dezvoltat prima scriere, cea cuneiforma, nici macar n-aveau alfabet. Asta ar insemna ca noi avem un grad mai ridicat de civilizatie decat sumerienii? Sau decat asirienii, babilonienii, acadienii sau orice alt popor din trecut care inca aveau o limba nefinisata, nedifinitivata? Cu toata primitivitatea si violenta de care dadeau dovada aceste popoare, nu pot sa nu-mi dau jos palaria in fata interesului fata de arte, inclinarii catre perfectiune evidentiat de frescele impresionante, de arhitectura menita sa exprime constiinta colectiva a unor neamuri care nu inchideau spitale, ci voiau sa se inalte catre cer construind Turnul lui Babel. Asta ca sa nu mai pomenesc de Gradinile Semiramidei, una dintre cele 7 minuni ale lumii antice, ridicata de Nabucodonosor II pentru sotia sa. Ce valente artistice se intrezaresc, in schimb, la Romania de astazi? Ca limba noastra e fara doar si poate mult superioara limbilor popoarelor mai sus mentionate.

Dar sa-l lasam pe Eminescu. El a fost un romantic, un idealist, un aspirant spre absolut si, nu in ultimul rand, un patriot. Dragostea, intr-adevar, te poate face sa vezi cu alti ochi "obiectul" vizat. La fel cum nu te mai intereseaza dimensiunea sanilor unei fete atunci cand o iubesti cu patima, asa si Eminescu nu putea sa simta limba altfel decat ca "însăşi floarea sufletului etnic al românimii". Firea mea mai putin artistica poate sa aprecieze frumusetea, delicatetea, rafinamentul chiar ale poetului nostru. Dar eu sunt in primul si in primul rand un pragmatic. Pentru mine, vorbele lui Eminescu reprezinta mai mult delirul unui indragostit de propria limba decat o parere valida, pertinenta. Din cercul lui cel stramt poate ca valoarea unei limbi capata alte valente, dar din lumea mea care este aievea, definitia limbii se apropie mai mult de cea precizata cu multa dibacie de Victor Eftimiu: "Limba e vehiculul care duce gândul meu în urechea, inima şi gândul celuilalt".

Mai bine de atat nu m-as fi putut exprima. Uitandu-ma si pe Wikipedia, observ ca impartasim zodia, asa ca poate nu e chiar de mirare ca gandim la fel :). Limba e o unealta, una nu numai extrem de utila, ci si indispensabila la momentul actual. Dar limba poate fi inlocuita. Ceea ce este cu adevarat de neinlocuit este ideea de limbaj. Faptul ca noi comunicam prin intermediul unor limbi similare fiecare una cu cealalta se datoreaza mai mult inclinarii umane catre utilizarea corzilor vocale, limbii si aerului ca metode naturale de comunicare. Asta s-a dezvoltat atat in lumea veche, cat si pe continentul american, in mod separat, dar identic. Un lingvist ar putea aduce dovezi mult mai puternice, eu vorbesc doar la nivel de amator :P. Numai ca sunt anumite situatii in care se preteaza folosirea unui alt limbaj. Tinand cont ca lucrez in domeniul IT si ca am ceva tangente cu ideea de limbaj dintr-o perspectiva mai panoramica decat cea vazuta de un om obisnuit, pot spune cu certitudine ca exista limbaje folosite ca modalitati de comunicatie care au o structura fundamental diferita de cea a limbilor uzuale, dar care servesc aceluiasi scop. Ca sa putem vorbi cu un calculator, nu ii putem spune: "Ba, ia baga si tu la descarcat The King's Speech ca am auzit ca e meserias. Apropo, daca ma cauta pe mess Alexandra, nu ma anunta ca ti-am mai spus ca nu e genul meu". Se va folosi o metoda diferita prin care sa aiba loc comunicarea. Nu am sa intru in amanunte, important e sa intelegeti ideea. Ca sa dau un alt exemplu, o sa extrapolez si o sa spun ca, pentru a dresa un caine, e nevoie sa vorbesti cu el prin mijloace speciale. Limbajul comun poate sa se bazeze mai mult pe gesturi si pe postura corpului decat pe comenzi strict verbale. De asemenea, nu o sa aduc detalii, pentru ca nu stapanesc subiectul.

Desi am explicat pana acum ca personal consider halucinanta o viziune glorificatoare a limbii, nu pot sa ignor total importanta unei exprimari corecte si a unui limbaj decent. Pana la urma, si titlul articolului este De ce sa vorbim corect , nu De ce sa ne iubim limba. O sa pornesc in aceasta analiza cu ce spunea Andrei Plesu in una dintre emisiunile pe care le realizeaza alaturi de Gabriel Liiceanu. Ei, spunea atunci Plesu ca el se simte mai prost atunci cand vorbeste intr-o alta limba, pentru ca , in mod evident, nu o stapaneste la fel de bine ca pe limba romana. Omul avea dreptate. Chiar daca tu, ca individ, esti identic indiferent de limba vorbita, modul de exprimare precar intr-o limba pe care o cunosti la un nivel superficial te poate face sa te simti ca nu poti sa transmiti interlocutorului mesajul pe care il gandesti sau, ca sa revin la definitia data de Victor Eftimiu, vehiculul se transforma din Mercedes intr-o Dacie. Ca sa stii sa valorifici cu adevarat potentialul unei limbi, sa reusesti sa exprimi in cuvinte putine, intr-un mod concis, dar cu noblete si sensibilitate ceea ce ai de spus este dovada de maiestrie a unui artist desavarsit. De aceea Victor Eftimiu a avut nevoie de o singura fraza sa transmita intr-un mod mult mai elegant aceeasi idee pe care eu am relatat-o in ditamai textul :)) . Dar na, mie nici nu-mi place sa fac economie de cuvinte :P .

Cu toate astea, desi apreciez un om care stie sa aleaga cuvintele potrivite si tind, la randul meu, sa imi imbogatesc pe cat posibil limbajul, asta nu e un criteriu dupa care evaluez oamenii. Si intotdeauna am sa prefer un prieten simplu, modest, care sa-mi vorbeasca cu familiaritate si caldura decat un snob, infumurat si vanitos care va folosi cuvintele ca arme avand unicul scop de a ridica propria persoana in ochii celorlalti, si nu din dorinta decenta si delicata de a crea vehiculului care sa atinga inima celorlalti intr-un mod deosebit.

Hadashi no Gen

Every positive value has its price in negative terms... the genius of Einstein leads to Hiroshima.

PABLO PICASSO

Cu riscul de a-mi transforma blogul intr-unul de recenzii de filme, simt nevoia sa scriu despre unul dintre cele mai bune, revelatoare si dramatice filme pe care le-am vazut pana acum. A fost filmul care m-a marcat cel mai mult in 2010, alaturi de To Kill a Mockingbird , Inception, Watchmen si seria X-Men (pentru ca suntem baieti si ne plac supereroii ), Rio Bravo si trilogia The Good, The Bad and the Ugly (pentru ca suntem baieti si adoram genul western). Numai ca motivele pentru care mi-au placut aceste filme atat de variate sunt diferite. Efectele speciale, calitatea imaginii si a sunetului, clocotul adrenalinei, actritele mai mult frumoase decat talentate, toate astea sunt elemente care pot lasa in urma un film bun, o experienta interesanta si vaga resemnare ca, daca aveai si tu un nume cretin ca Shia LaBeouf, poate ca, in loc sa ii dai like pe Facebook lui Megan Fox, o scoteai la un suc. De asemenea, peisajele virgine, vajaiala gloantelor care de fiecare data tintesc adversarul, privirea superioara si postura tantosa a lui Clint Eastwood, care este intr-atat de "Chuck Norris" incat abia ca scoate o vorba tot filmul (nici nu e nevoie, his gun does the talking for him) sunt iar elemente care prind (cel putin la baieti). Si nu e vorba de prosteli comerciale: astea sunt filme menite sa trezeasca niste senzatii, sa te transpuna intr-o lume intentionat neverosimila. Bineinteles ca nu e posibil, nici macar pentru Chuck Norris (da, stiu, acum l-am enervat, o sa ma scuipe si o sa vina tsunami-ul peste mine :)) ), sa faca ceea ce fac Clint Eastwood sau John Wayne in filme. Bineinteles ca jurnalul lui Rorshach e doar o adunatura de balbaieli pentru copii, daca e privit cu circumspectie. Dar, odata ce accepti ca aceste povestioare au un scop bine definit si lasi orice pornire de snobism deoparte, filmele de acest tip pot reprezenta, dupa cum am spus, experiente placute, incitante si provocatoare.

Ei, Hadashi no Gen nu este genul ala de film. De fapt, intre noi fie vorba, nici nu e un film, e un desen animat (Nu rade, ma!!). Nu are impuscaturi, nu are fete frumoase si, cu siguranta, Gen nu este Clint Eastwood. Filmul infatiseaza un episod din viata unei familii de japonezi, care trece prin momentul Hiroshima. Exista si o continuare, unde sunt prezentati anii de dupa razboi, dar o sa ma refer la ea mai putin, desi o recomand cu caldura. Ceea ce frapeaza la Hadashi no Gen este modul total diferit fata de cinematografia Hollywoodiana in care este prezentata lumea. Americanii si occidentalii in general, chiar si in filmele lor cele mai dramatice, lasa in mod vadit o nota optimista. Pentru ei, la vita è bella. Chiar daca moare la sfarsitul unui film personajul principal, niciodata nu moare degeaba. Se sacrifica pentru un scop mai bun. In Schindler's List, accentul cade pe cei scrisi pe lista, nu pe cei ramasi in afara, Return of the Jedi nu se numeste Fall of the Sith, in Titanic, Rose reuseste cumva sa se reintalneasca cu Jack. Ca s-o spunem pe sleau, desi tot filmul se intampla numai chestii naspa, la final e de bine. 


In Hadashi no Gen, am intalnit alta abordare. Aici, totul e pe baza de nasoale, cum ar spune Mircea Badea. E viata prezentata asa cum e ea sau cum poate fi, daca ai ghinion. Oricat de mult s-ar stradui, Gen nu reuseste sa-si invinga destinul sau destinul nu pare sa tina cont de Gen. Desi face tot posibilul pentru a-i ajuta pe ceilalti, nu e mereu de ajuns. Si nu e vorba ca ar fi cineva de vina. Nu s-au nascut in locul potrivit. Nu au incalcat niste reguli, nu au omorat pe nimeni, ba chiar, dimpotriva, este familia perfecta. Asta te face sa regreti cu atat mai mult ceea ce se intampla cu ei. Filmul iti prezinta adevaratele proportii ale dezastrului de la Hiroshima. Sincer, nu stiu cati oameni au murit. Nici nu conteaza. Ca au murit 10 000, 100 000 sau 1 000 000 e totuna. Important este ca au murit degeaba. Aici stie filmul sa surprinda cel mai bine drama bombardamentului. Oamenii rezoneaza mai bine la o asemenea abordare, dupa cum spune si vorba: "Moartea unui om este o tragedie, moartea a milioane o statistica".


Dar ceea ce-l face pe acest film sa fie cu adevarat magnific este faptul ca, desi aparent totul este morbid si optimismul nu-si are locul in viata unuia ca Gen, cea mai mare placere este ca, in aceasta nebuloasa dramatica, se intrezareste speranta. Nu e asa cum te-ai fi asteptat, nu se intampla nimic ce te-ar face sa privesti lucrurile asa, dar Gen reuseste sa surprinda si de data aceasta. Daca exista un om de pe lumea asta in pielea caruia n-ai vrea sa te afli, este el, dar cu toate acestea, Gen ramane un optimist. Nu m-as fi putut gandi la un final mai bun al partii a doua decat sa-l vad pe el, pe Gen, alergand barefoot pe camp si cantand. Este chintesenta acestui film, mesajul final pe care vrea sa-l transmita. Da, viata e nasoala. Da, stradaniile lui Gen nu-s de ajuns. Dar nu are importanta. Atata timp cat ramai puternic si optimist, fericirea poate capata forme si in cele mai nepotrivite locuri.


Numai ei, japonezii, puteau sa realizeze o asemenea capodopera. Nu ma refer la faptul ca ne-ar fi superiori, pentru ca nu vreau sa-i preaslavesc, ci la faptul ca ei au trecut prin experienta asta. Si ca o ironie a sortii, sunt nevoiti sa treaca din nou in aceasta perioada, de parca cineva ar vrea in mod intentionat sa le aduca aminte de ororile din 1945. Trebuie neaparat sa vedeti acest film. Chiar daca nu o sa va placa, macar o sa aveti ceva de invatat din el. Si va recomand sa-l vedeti in japoneza, nu o varianta titrata, pentru ca limba lor are o sonoritate aparte si eu zic ca se imbina perfect cu actiunea. Hadashi no Gen te sensibilizeaza, te socheaza, te loveste pe neasteptate, dar in acelasi timp te relaxeaza, te destinde, ba chiar te face sa uiti de problemele in dragoste (asta v-o garantez :P).


Ce mai astepti? Fa comanda de pizza si uita-te la Hadashi no Gen! :)


PS: Recomand, de asemenea, Hotaru no haka, care este tot un desen japonez despre al doilea razboi mondial. Daca v-a placut Hadashi no Gen, cu siguranta va va placea si celalalt.