Astazi am omorat un om

Ma indreptam spre munca, ca tot omul. Lucrez undeva spre Baneasa si locuiesc in Regie, asa ca drumul e destul de fragmentat. Merg mai intai pe jos pana-n Crangasi, de unde iau tramvaiul, dupa care schimb cu autobuzul la Piata Presei Libere si mai merg inca nitel pe jos. Unul dintre cele mai nasoale aspecte ale calatoritului cu RATB-ul, pe langa mirobolantele miasme, e prezenta anumitor persoane dubioase sau cel putin ciudate. Cine mai calatoreste in directia aia cu 41 stie la ce ma refer.

Acum vreo 2 luni am condus o prietena la aeroport si pe drum era un mos cu un casetofon jerpelit in tramvai. Asculta muzica, isi unduia corpul intr-un mod bizar (cred ca era o incercare de dans, dar nu-s sigur :D) si freca de cap vreo 2 fete. Bine, asta a fost un caz fericit. De obicei imaginea e compusa din grasani cu burtile revarsandu-se in afara tricourilor neschimbate de o saptamana sau din cersetori atat de nesimtiti ca se uita la ceas in timp ce turuie o poezie de Eminescu din care oricum nu inteleg nimica. Mai e si un orb nefericit care are niste miscari de zici ca-i robot. Face niste pasi egali si are o convulsie a capului inspre dreapta aproape in fiecare secunda. "Dumnezeu sa va dea sanatate si sanatate sa va dea Dumnezeu". Asta e vorba lui. Ma rog, ca sa scurtez: imaginea e naspa. Unii sunt nenorocosi cu adevarat si mi-e intr-adevar mila de ei, dar altii imi repugna. Asa ca urmez calea ignorantei, imi bag castile in urechi si ma prefac ca viata e minunata :D .

Ei, astazi nu mi-a fost dat sa ma bucur de linistea propriilor ganduri, iar persoana care mi-a tulburat visarea cu ochii deschisi nu parea deloc suspecta. In timp ce tramvaiul trecea prin dreptul unei biserici, o femeie pe la vreo 50 si ceva de ani (desi e posibil sa fi fost un pic mai tanara) care sedea pe scaunul langa care ma postasem incepe sa imi spuna ceva. Stramb un pic din nas (cine ma cunoaste stie ca nu-mi place sa fiu deranjat cand ascult muzica) si-mi dau casca din urechea dreapta jos. Nici macar nu m-am sinchisit sa o scot si pe cealalta, ma asteptam sa fie un nimic. Ii zic: "Poftim?" . Ea, cu un zambet larg: "Sa nu te casatoresti niciodata aici. Toti care s-au casatorit au divortat.", dupa care a chicotit. Schitez si eu un zambet din politete, dupa care ma pregatesc sa-mi pun iar casca-n ureche, dar ma opreste: "Si eu m-am maritat aici.". Da din cap a lehamite. Eu acuma nu mai stiam daca sa zambesc sau nu, dar din moment ce ea parea binedispusa atunci am mai mimat si eu un zambet. Imi ridic iar casca, dar sunt din nou intrerupt: "2000 de lei ne-a cerut la nunta. Peste tot era numai o mie, doar aici cereau doua.". Deja incepeam sa cred ca am de-a face cu o nebuna. "Esti student?", continua ea. "Termin anul asta", cu o bunavointa falsa. "Aha. Cati ani ai?" . "Aoleu, femeie, o dam pe personale acum..." , zic eu in mintea mea. "23", ii raspund. "A, cu un an mai mic decat fata mea!". "Aoleu, ce-mi pasa cati ani are fiica-ta?!", gandesc eu. De raspuns, nici nu stiam cum. Adica acuma pe bune, ce e de zis intr-un asemenea moment? Nu-ti vine nimic in minte, pentru ca tu vrei sa inchei cat mai repede, dar nici nu vrei sa fii nepoliticos. Am zis sa continui cu sarada zambetelor false. Inca unul. Ea tot avea chef de vorba, dar pe un ton mult mai deznadajduit: "Sa stii ca se mai intampla si ca parintii sa nu se inteleaga". La asta chiar ca habar n-am ce-am mai nascocit. Norocul meu ca intre timp am ajuns in statie, unde ne-am luat la revedere, am coborat si ne-am vazut fiecare de propriul drum. Impresia pe care o aveam in acel moment: o ciudata.

Ma duc eu la munca, trece ziua de lucru si plec spre casa. In drum spre statia de autobuz, la intersectia cu soseaua Bucuresti-Ploiesti, e un pod (Podul Baneasa) , langa care zace Herastraul. Cand sa trec pe langa parc zaresc Ambulanta, o masina de la televiziune si o claie de gura-casca. Avand un presentiment foarte sumbru, ma apropii de gramada si-l intreb pe unul care-i faza: "O dementa s-a aruncat in lac si s-a inecat". In acel moment m-a luat groaza. Nu stiu cum de-am intuit, dar eram sigur ca era vorba de nebuna mea. In clipa urmatoare am primit confirmarea. Cadavrul tocmai era scos din apa. Nimeni nu mai zambea acum. Nici "nebuna", nici eu.

Nu pot sa va spun cat am zacut acolo, in dreptul multimii. Sa fi fost zece minute, sa fi fost o jumatate de ora, sa fi fost o ora, habar n-am. Cert e ca in momentul in care m-am dezmeticit nu mai erau decat vreo 2 insi care stateau si-si dadeau cu parerea care mai de care mai infumurat ca e el desteptul si stie exact de ce si-a luat viata biata nenorocita. Eu eram, de fapt, singurul care cunostea adevarul. Nu era vorba de niciun suicid aici. Eu eram cel care o omorase. Eu si cu ignoranta mea. Eu si cu lipsa mea totala de interes fata de problemele celorlalti. In ultimul sau drum din viata, un om a decis sa ma aleaga pe mine ca ultim confesor. Nu stiu ce-o fi vazut la mine, poate i-am parut mai simpatic, poate a vazut in mine o persoana mai intelegatoare, mai blanda. Cert e ca se indrepta spre moarte, dar a facut o ultima fortare de a fugi de pe aceasta cale. A sperat sa gaseasca in mine acel om care sa-i spuna ca merita din plin sa-si continue viata, indiferent ca are un barbat care o bate si ca niciun prieten nu o mai cauta. A vrut sa simta inainte de a lua decizia finala ca mai tine cineva la ea, a indraznit sa creada ca nu e singura pe lume, dar eu i-am nimicit orice iluzie. Eram prea preocupat cu propria-mi rutina, prea sictirit sa ascult un strigat de ajutor. "Sa stii ca se mai intampla si ca parintii sa nu se inteleaga"... Abia acum inteleg eu cui ii erau adresate aceste cuvinte. Era o incercare de a se disculpa in fata fiicei sale, pe care o lasa fara mama la 24 de ani. De fapt gresesc! Pe care am lasat-o fara mama la 24 de ani...

Tu ai omorat vreodata pe cineva?