Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

şi nu ucid

cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc

în calea mea

în flori, în ochi, pe buze ori morminte.

LUCIAN BLAGA

In articolul asta vreau sa va vorbesc despre parerea mea in legatura cu problema cainilor comunitari. Va las pe voi sa interpretati cum vreti: ori problema pe care o au oamenii cu cainii maidanezi, ori problema pe care o au zilele astea cainii maidanezi, tinand cont ca este posibil sa fie macelariti. As vrea pentru inceput sa ma pun bine cu membrii ambelor "tabere".

Inainte sa enunt teza care va solutiona odata pentru totdeauna aceasta problema (omg), vreau sa va introduc putin in context, ca sa intelegeti de ce scriu acest articol. Eu nu ma inteleg tocmai bine cu cainii. Nu stiu cum naiba, unii zic ca cainii simt omu' al dracu', altii zic ca iti simt frica, altii ca pe varsatori ii latra cainii... Nu stiu care e raspunsul, dar un lucru e sigur: cand trec pe langa caini iese cu scantei. In toti acesti ani am capatat o antipatie fata de caini. Ma rog, motivele sunt ceva mai complexe, dar nu o sa le analizez aici.

Cine ma cunoaste de cel putin 2-3 ani stie ca eu am fost in perioada asta destul de vehement pentru eutanasierea cainilor. Bine, nu am facut nimic concret, doar am semnat niste hartii si am fost de partea taberei anti-caini in discutii. Nu pot sa imi reprosez ceva cu privire la argumentele pe care le-am adus. Am fost calculat, pragmatic si am pus in balanta solutiile, inclinand evident spre eutanasie. Dar in acelasi timp am fost cinic. Cinic si un pic vindicativ. Iar eu nu vreau sa fiu asa, eu imi doresc sa fiu un om bun.

Nu mi-as fi dat seama de aceste porniri ale mele, cu toate ca undeva in subconstient le stiam, daca nu s-ar fi intamplat un eveniment de curand, anume ca mi-am luat caine. Bine, nu mi-am luat eu, dar si-au luat ai mei 2 catei: unul pentru acasa, celalalt pentru bunica. Cand am fost in vizita acasa prima oara dupa ce au luat cateii, m-am dus si eu sa-i vad. Aveau cam 2-3 luni cred. Imediat au inceput sa dea din coada, sa zburde, sa ma linga (ceea ce nu e igienic, dar e simpatic). Bai si m-au sensibilizat, ma. Au o candoare si o pofta de viata pentru care ii invidiez. Cand l-am dus pe unul dintre ei la tara, era super vesel sa alerge in curtea bunicii, care e foarte mare. Curtea, nu bunica. Si sunt foarte amuzanti. Daca ii strigi, ciulesc urechile si alearga simpatic catre tine. Si cand a vazut motanul batran de la tara, s-a indreptat catre el din curiozitate, iar asta i-a ars o laba, dupa care catelul s-a intors schelalaind la mine ca a mancat bataie. Prietenia pe care o poate lega un caine cu un om este ceva deosebit. Mie-mi plac in mod normal pisicile, dar ce-i al cainilor e al cainilor!

Dupa aceasta placuta experienta, a trebuit sa ma confrunt cu vechile mele convingeri si sa le reevaluez. Nu pot sa nu recunosc ca poate ca acum subiectivismul meu s-a intors de partea cealalta, dar in acelasi timp pot vorbi atat din perspectiva unui om urat de caini, cat si a unuia care s-a imprietenit cu ei. Analizand, mi-am dat seama ca duritatea ideilor mele cu privire la cainii comunitari vine tocmai din aceasta antipatie acumulata de-a cursul anilor. Am fost victima slabiciunii naturii umane, la fel cum multi romani se lasa dominati de ura fata de tigani sau de unguri, la fel cum albii si negrii s-au lasat dominati de o ura reciproca samd. Este un instinct de supravietuire pana la urma: observam din experienta personala ca grupul respectiv ne este potrivnic, asa ca ii bagam pe toti in aceeasi oala si pe foc cu ei! Nu este sanatoasa aceasta filozofie de viata. Nu imi doresc sa urasc cainii doar pentru ca mi-e greu sa ma inteleg cu ei, la fel cum nu imi doresc sa urasc un coleg de munca cu care nu ma inteleg, un internaut care ma injura intr-un comentariu pe un blog sau pe tigani pentru ca un tigan mi-a furat telefonul. Nu asta este Adi pe care mi-l doresc eu.

Hai sa intram in paine si sa analizam situatia care exista in momentul de fata la nivel social. O luam inginereste si pornim de la identificarea problemei. Este foarte simplu: Avem caini fara stapan care traiesc laolalta cu oamenii si care reprezinta un pericol la viata acestora. Cauzele sunt complexe si, din pacate, suntem ca intr-o faza avansata de cancer in care degeaba ti se mai spune ca ai facut boala pentru ca ai mancat mici cu jumari (apropo, sunt curios ce gust o sa aiba micii daca eutanasiaza astia cainii), nu te mai ajuta acum o dieta, trebuie sa iei o solutie mai drastica. In acelasi timp, este destul de evident ca o solutie trebuie luata. Neluarea unei solutii inseamna ignorarea problemei, ceea ce inseamna ca evenimente nefericite ca moartea copilului din parc vor fi recurente.

Amu lumea se imparte in 2 tabere: binele si raul. De partea binelui, lupta in numele dreptatii "iubitorii de animale", iar de partea raului, avem haterii sau nazistii sau cum vreti voi sa le spuneti. Sunt ironic pentru ca nu imi place cum incearca media sa creeze aceasta imparteala nefireasca si puerila. A fi strict de o anumita parte a baricadei fara a incerca sa intelegi argumente si a analiza problema mai adanc mi se pare superficial.

Eu nu pot fi de partea niciunora. In primul rand, daca n-ai nicio remuscare sa moara anumite animale pentru ca tu sa te simti in siguranta, automat eu nu pot rezona cu tine pentru ca imi displace egoismul. Bineinteles, daca nu esti neaparat pentru uciderea cainilor, ci vrei o solutie pentru societate in general si consideri ca asta este un compromis necesar, atunci te pot intelege. Gandesti la fel cum gandeam eu inainte, asa ca pot sa empatizez cu tine si inseamna ca nu e doar o refulare datorata unei uri acumulate in timp.

Cu iubitorii de animale am alta problema. In primul rand, cel mai mult ma deranjeaza ipocrizia multora dintre ei. Nu vreau sa jignesc si nu ma refer pe cineva anume, ci o spun la modul general: sa scrii pe Facebook, sa semnezi petitii si sa o arzi "trist gen" ca "oamenii astia fara suflet omoara bietele animalute simpaticute etc etc" cu totii putem face. Dar cati dintre ei chiar au facut ceva concret pentru a-i ajuta pe caini (daca ii iubesc atata)? Multi dau din gura, putini sunt cei care au adoptat un caine spre a-l ajuta. Chiar daca e doar un individ, fiecare viata conteaza. De asemenea, cati ar fi dispusi sa plateasca bani pentru adaposturi. Imaginati-va urmatoarea solutie: este nevoie de suma X pentru construirea si intretinerea unor adaposturi pentru cainii existenti. Fiecare cetatean dornic poate cotiza sau nu. In functie de cati bani se strang, un numar Y dintre caini vor fi salvati. Ati putea crede ca toti cainii ar fi salvati, dar toata generozitatea o sa se opreasca cand vine vorba de bani. Cati o sa fie dispusi sa plateasca 50 de lei lunar pentru caini? "Pai stai, eu doar am semnat o petitie, nu scria nicaieri ca trebuie sa si fac ceva...". Va apreciez pe toti care ati facut ceva concret pentru un caine, l-ati ajutat sau ingrijit si nu ati vorbit doar ca asa e trendul si ca da bine. Ma bucur ca exista oameni ca voi.

Alta problema a "iubitorilor de animale" este ca nu stiu sa se marketeze. Pana si numele "iubitor de animale" e restrictiv si sugereaza ca oricine este in afara lui nu iubeste animalele. Este un mod fin de manipulare. Problema cainilor nu este una de dragoste sau ura, sa fim seriosi... Radicalismul asta este doar o inventie a mass-mediei. Multi dintre cei care sunt de partea uciderii cainilor au si ei un caine acasa, pe care il iubesc. Doar ca situatia este de asa natura incat te obliga sa faci un compromis. Apropo de marketing agresiv, cautati pe Google "iubitor" si vedeti ce apare la sugesti.

Ok, acum ca avem toate datele pe masa si nu mai citeste nimeni (pentru ca am jignit ambele tabere), o sa vorbesc cu mine insumi despre ce parere am in legatura cu chestia asta.

Ma, eu m-am gandit mai mult si mi-am dat seama ca nu exista o solutie general valabila si ca s-ar putea sa nu existe niciodata un raspuns la aceasta intrebare, pentru ca totul se reduce la niste valori care difera de la om la om.

In primul rand, trebuie sa stim ce ne dorim. De fapt, nici nu stiu daca "ce ne dorim" trebuie determinat, ci poate "ce ne propunem". E complicat, hai sa va explic. Problema poate fi abordata din mai multe puncte de vedere si cu sau fara anumite restrictii. Adica putem analiza cea mai eficienta solutie, putem lua moralitatea in consideratie sau o putem ignora, ne putem propune sa luam decizia corecta la modul general sau pentru oameni etc.

Treaba se simplifica in mod practic pentru ca decizia este luata de Parlament, care Parlamentul are ca scop binele/siguranta cetateanului. Sau asa ar trebui, dar hai sa nu analizam acum hibele politicii din Romania.

Din punct de vedere al sigurantei cetateanului, solutia este simpla si de un cinism transant: cainii vor fi ucisi. De aceea s-a si adoptat legea respectiva.

Dar hai sa ne extindem putin orizontul de gandire. Hai sa ne imaginam ca ne-ar interesa sa luam o decizie corecta sau morala sau etica. Sunt niste termeni ambigui si dificil de definit, dar hai sa incercam. Pentru a stabili ce e moral, trebuie in primul rand raspuns la intrebarea "este viata unui om mai importanta decat viata unui caine?". Daca raspunsul la aceasta intrebare este fara echivoc da, atunci uciderea ramane solutia cea buna. Dar daca e nu? Si cine decide raspunsul? Dumnezeu nu o sa ne raspunda la aceasta intrebare, noi suntem judecatorii si ne este usor sa cadem in capcana subiectivismului. Daca ar veni niste extraterestri peste noi si ne-ar ucide in masa pentru a putea supravietui pe planeta noastra? Si ei ar putea gandi la fel ca cei care se considera superiori cainilor. Viata lor este mai importanta decat a noastra pentru ca ei sunt ei, iar noi suntem altcineva. Natura insasi ne-a inzestrat cu acest subiectivism, dar tot natura ne-a inzestrat si cu simtul corectitudinii si al dreptatii. Multi spun ca suntem superiori pentru ca suntem mai inteligenti. N-as fi asa de sigur. Sa stiti ca natura (pentru cei care cred in evolutionism) nu duce neaparat catre dezvoltarea inteligentei, ci aceasta s-a intamplat mai degraba in mod intamplator. Multe specii ne sunt superioare, depinde la ce ne raportam. Sa ne consideram pe noi superiori e ca si cum am considera ca elevul cu rezultatele scolare cele mai bune le este superior celorlalti. Dintr-un anumit punct de vedere o fi, dar canta el la fel de bine la pian ca X? Este el la fel de bun la baschet ca Y?

Exista si reversul medaliei la aceasta problema cu superioritatea, si anume ca noi tratam intr-un mod cu totul si cu totul barbar alte animale fara sa avem nicio problema cu asta. Pe homari ii fierbem de vii, pentru ca cica ar fi mai gustosi, pe gandaci si pe sobolani ii omoram de secole si n-avem nicio remuscare (si ei adesea nici macar nu reprezinta un pericol, ci doar un inconvenient), pe tauri ii castram ca altfel nu le arde de munca etc. Le sunt cainii superiori acestor animale? Daca da, de ce? Iubitorilor de animale, de ce sunteti vocali doar in ceea ce priveste cainii? Nu oare pentru ca cainii va iubesc, in timp ce gandacii sunt scarbosi? Nu cumva totul se reduce la "animalul este simpatic si ma iubeste, deci trebuie sa am grija de el"? Daca stam sa luam la bani marunti pe acesti iubitori de animale, o sa ajungem la concluzia ca totul se reduce la o pornire egoista, nicidecum altruista: "iubesc pentru ca sunt iubit, nu pentru ca pretuiesc viata si natura in general". Felicitari tuturor celor care iubesc animalele indiferent de modul in care arata sau se comporta fata de voi!

Dupa cum vedeti, solutia problemei se rezuma in cele din urma la a raspunde unor intrebari la care n-au ajuns nici cei mai mari filozofi la un consens. Putin probabil sa ajungem noi peste noapte. De aceea cred ca nu o sa existe o solutie care sa convina tuturor, pentru ca fiecare are convingerile proprii. Cineva poate spune ca omul este superior cainilor. Nu va aduce neaparat argumente, dar asta este crezul lui si este de neinduplecat. La fel cum altcineva poate spune ca nu le suntem superiori. De asemenea, altcineva poate spune ca nu conteaza sa luam o decizie corecta, ci trebuie sa luam o decizie in interesul speciei noastre. Nu as putea sa va contrazic pe niciunul. Personal, nu stiu ce sa cred. Am ajuns in acest punct, iar de aici nu ma pot hotari, nu din punct de vedere logic. Nu am facut nimic impotriva cainilor, dar nu pot sa fac nici pentru ei. Sunt pasiv pentru ca nu stiu ce trebuie sa fac. Chiar nu vad o solutie! In momentul de fata pot doar sa vorbesc cu sufletul si nu, eu nu vreau sa ii omoram pe caini. "Caci eu iubesc si flori si ochi si buze si morminte".

Spune NU la vot

"Schimbare politica, alti ciobani, alti caini, aceleasi oi."

Valeriu Butulescu

Ante Scriptum: Imi cer scuze anticipat pentru posibila lipsa de intelegere politica si de profunzime in gandire. Daca aveti alte pareri, va astept comentariile si argumentele :). De asemenea, tin sa mentionez ca nu incerc sa fac niciun fel de propaganda nimanui, in ciuda aparentelor. Dar sper ca asta se va intelege din text. Hai, spor la citit! :)


Nadajduiesc ca nu v-ati lasat inselati de titlul articolului, crezand ca a fost un indemn legat de referendumul de duminica. Nu este cazul. De fapt, e doar un joc de cuvinte pe care l-am ales ca sa va induc un pic in eroare. Corect gramatical ar fi fost "Spune nu votului", dar sper ca ati auzit de licenta poetica (sau bloggereasca, in cazul de fata). Textul este o pledoarie impotriva sistemului de vot universal.

Intuitia imi spune ca fac o greseala dandu-mi cu parerea pe marginea acestui subiect, deoarece multa lume (majoritatea) ma astept sa nu fie de acord cu ce spun, ceea ce este in regula atat timp cat au argumente. Plus de asta, parerile despre politica (ca si cele despre fotbal) sunt adesea adanc inradacinate in mintea oamenilor, fiind greu de zdruncinat, indiferent de puterea argumentelor. De obicei nu ma implic in discutii politice, pentru ca experienta mi-a demonstrat ca sunt mai mult sau mai putin inutile, ba chiar iti poti crea o imagine proasta in ochii interlocutorului, daca sunteti de pareri opuse. Oamenii devin extrem de defensivi cand simt ca se atenteaza la convingerile lor, toata forta individului concentrandu-se in a bloca orice idei periculoase exterioare, nu in a le asculta si a le filtra prin judecata obiectiva. La fel se intampla cu toate convingerile adanc inradacinate: politice, religioase, sportive etc. Parerea mea este ca totul porneste de la nevoia umana de a se asocia unui anumit grup sau unei anumite entitati. Nu exista dialog cu finalitate pozitiva intre un stelist si un dinamovist, intre un comunist si un nazist, intre un evreu si un nazist sau intre un musulman si un crestin. Singura finalitate poate fi reprezentata de batai, razboaie, masacre samd. Dar deja am mutat discutia pe alt taram.

Revenind. Nu are rost sa porti discutii pe teme politice in contradictoriu. Asa ca am simtit nevoia sa-mi spun si eu opinia aici (stiind ca oricum aproape nimeni nu o va citi :P ). Personal, mie chiar imi place sa ma contrazic. Mi s-a spus de mai multe ori. La inceput nu recunosteam, din incapatanare, dar cu timpul mi-am dat seama ca e adevarat si, mai mult, mi-am dat seama ca nu e deloc ceva rau. Bineinteles, daca te contrazici ca esti tu rebel si ca vrei sa-i enervezi pe altii, atunci esti prost. Dar mie imi place sa ma contrazic pentru ca intotdeauna e ceva de castigat dintr-o discutie deschisa. Daca nu iei discutia in mod personal si accepti parerile diferite, nu are ce sa iasa rau. Cateodata chiar sustin o idee pe care nu o cred neaparat, aduc niste posibile argumente, dupa care astept reactia interlocutorului. Problema e ca, in ultimul timp, nu-mi permit sa port asemenea discutii decat cu prietenii apropiati. Oamenii care nu ma cunosc bine tind sa perceapa altfel discutiile, asa ca am cam renuntat la placerea asta...

Este dificil sa iti formezi o opinie politica. E suficient sa asculti un pic in jur, ca sa-ti dai seama ca cel putin 50% dintre oameni sunt tampiti. Asta pentru ca cei dintr-o tabara sustin ca ceilalti sunt tampiti, iar ceilalti sustin ca primii sunt tampiti. Superb sau ce? Lasand gluma la o parte, eu consider ca e imposibil sau macar aproape imposibil sa-ti faci o parere avizata despre politica fara sa fii implicat in sistem. Nu ai prea multe fundamente pe care sa-ti bazezi convingerile. Principala sursa de informare o reprezinta mijloacele media, care sustin de obicei o anumita parte. Ce ai putea sa urmaresti? Aparitiile publice? Discursurile? Orice politician abil poate sa sustina un discurs fara sa creada o iota din ce spune. Proiectele de lege? E usor sa spui ca un proiect de lege e bun sau rau. Mult mai greu e sa vezi imaginea de ansamblu. E de-a dreptul imposibil sa stii ce a stat in spatele unei decizii. Chiar daca esti economist, nu cred ca ti-e chiar la indemana sa anticipezi efectele unei taieri de salariu sau unei cresteri de tva asupra economiei. Ce o sa faci? O sa urmaresti studiile economice date la televizor? Atunci cum iti explici diferentele majore intre ele? Oare nu sunt influentate politic?

Bun, si chiar daca nu putem avea pareri bazate pe fapte concrete, ci doar pe intuitii si simpatii, care e problema? Simplu. Problema e ca, pe baza parerii pe care o avem, noi o sa delagam puterea unei anumite parti. Iar in 1933 un individ carismatic, care promitea sa duca tara pe culmile gloriei, a ajuns la putere. Daca Hitler a reusit sa pacaleasca intr-un mod atat de radical un popor dintre cele de elita, atunci de ce nu s-ar putea repeta tragedia? Oare ne-am maturizat? Am castigat experienta de-a lungul timpului? Hai sa ne gandim ce presedinti am avut... Ba ia sa ne gandim cine a ajuns in turul 2 cu Iliescu in 2000? Da, Vadim... Deci cred ca nu-s exagerat cand spun ca la vot poate sa iasa oricine e pe val.

Sistemul de vot universal nu este bun. Inca o dovada a acestui lucru o reprezinta campaniile electorale. Daca intr-adevar votul ar fi unul avizat, s-ar baza pe realizarile conducerii in perioada mandatului. Nici n-ar trebui sa conteze reclamele si afisele. Iar a face o analiza asupra conducerii unui guvern sau presedinte este, din punctul meu de vedere, mult peste puterile unui cetatean de rand. Oricum, asta e o utopie. De fapt, oamenii voteaza in functie de ideile impuse din stanga si din dreapta, in functie de propaganda de la televizor, poate in functie de pachetul primit inainte de alegeri sau in functie de simpatii. Da, politicienii simpatici imi plac cel mai mult. In special Mona Musca. O mai tineti minte, nu?...

Este impropriu sa spui ca traim intr-o democratie. Ce putere are poporul? Are puterea sa iasa in strada, sa protesteze? Teoretic. Daca nu se dezvolta mentalitatea asta la nivel general, ramane ceva latent. Are puterea votului? Eu cred ca asta e o iluzie. Ce putere poate reprezenta votul? Ce putere ai avea tu, ca individ avizat, care ar avea o idee solida asupra a ce sa voteze si asupra mersului lucrurilor la nivel politic, daca milioane de alti oameni o sa voteze ca dracu, ca vor sa "traiasca bine".

Eu cred ca ne imbatam cu apa rece. Ni se arunca ideea asta de vot universal ca sa ne satisfaca orgoliul ca avem si noi o parere care conteaza, ca viitorul tarii depinde intr-o anumita masura si de noi. Asa merge treaba in special pentru oamenii in varsta. Cred ca este unul dintre motivele pentru care merg multi la vot.

Cred ca este si o chestie de maturitate. Pornind de la niste state democratice de succes, precum Statele Unite, Germania sau Franta, poti spune ca da, este un sistem care poate sa mearga. Dar poporul roman este, zic eu, mai putin capabil de a avea o parere pertinenta. Cel putin momentan. Iar o problema poate si mai mare este clasa politica, care este putreda, corupta si, intr-o oarecare masura, compusa din membri ai vechilor structuri comuniste. Intr-un asemenea caz, cea mai buna solutie ar fi un sistem autoritar. Bineinteles, cu o conducere buna. O scurta privire spre trecut confirma faptul ca cele mai mari progrese si perioadele de aur ale celor mai mari natiuni au avut loc in timpul unor monarhi puternici, precum Augustus Caesar, Ludovic XIV, Carol V sau Diocletian. Democratia este mai mult pentru statele care deja o duc bine la nivel economic. Unul dintre incontestabilele avantaje pe care le are un monarh fata de un politician venit din randul populatiei obisnuite este incoruptibilitatea. Un monarh n-ar avea de ce sa incerce sa fure, oricum ar trai ca in puf. De asemenea, este educat de mic inspre patriotism si sacrificiu (bineinteles, nu in toate cazurile). Bineinteles, n-o sa avem noi monarhie in viitorul apropiat, din pacate, oricata nevoie am avea de asa ceva.


Ca ultime cuvinte ce pot sa spun: duceti-va duminica la vot duminica, faceti ce trebuie pentru Romania si salvati tara!! Glumesc! :P Sper ca v-a facut placere sa cititi. Astept parerile voastre! Forta Steaua!


PS: Is obosit. Nu mai stau sa corectez greselile de ortografie. Plus ca trebuie sa intocmesc ditai lista, ca altfel ma omoara Gabi :D

Prietenie pe muchie de cutit

Intinde-i cuiva un deget si iti va lua toata mana

A venit vremea sa discutam despre prietenie, egoism si parsivenia oamenilor cand vine vorba despre relatiile sociale. Suna promitator, nu?:D Dupa cum va puteti da seama din introducere, textul nu va fi deloc un elogiu adus prieteniei. Va fi mai degraba o incercare de a explica cum si de ce un sentiment la prima vedere nobil se transforma in majoritatea cazurilor intr-un act centrat pe propriul individ.

Personal, am 195 de prieteni. Asa spune Facebook. Adevarul este ca numarul real se invarte in jurul a 20 de prieteni. De fapt, mint, mai degraba se apropie de 10. Cel mult. Cu toate ca suna deziluzionant, lucrurile stau bine din punctul meu de vedere si asta pentru ca, desi celelalte 185 de persoane care raman pe dinafara nu-mi sunt neaparat prieteni, majoritatea sunt amici cu care as putea oricand sa ma intalnesc si cu care sa discut cu placere (cu cateva exceptii. Am si oameni pe care nu-i cunosc in lista. Nu ma intreba de ce! ).

De ce am spus toate astea? Ca sa scot in evidenta primul lucru important cu privire la prietenie: raritatea. Ceea ce este comun si se intalneste la tot pasul este, dupa cum ii spun eu, amicitia. Cred ca si limba romana e de acord cu mine, desi e posibil sa fie considerate sinonime perfecte, nu sunt sigur. Oricum, exista o diferenta clara intre cele doua notiuni si, chiar daca nu exista termeni distincti pentru ele, eu o sa folosesc in continuare cuvintele cu sensul pe care-l consider eu, chiar daca difera de cel corect. Pentru multi dintre cei care citesc ce mai scriu eu pe aici, n-am spus nimic nou (pentru ca publicul meu, compus in principiu din cei 10 prieteni, este extrem de inteligent :P ).

Sentimentul de prietenie sau relatia de prietenie se formeaza, in general, pornind dintr-un impuls egocentric. Avem nevoie de oameni cu care sa relationam, pentru ca suntem niste fiinte sociale. La cei introvertiti, acest impuls se manifesta cu o forta redusa, in timp ce in randul extrovertilor, este o nevoie la fel de reala precum foamea sau somnul si trebuie "indestulata". Din acest motiv, ne imprietenim, de obicei, cu vecinii, cu colegii de scoala sau de munca, cu prietenii prietenilor samd. Dar tocmai din acelasi motiv, majoritatea acestor relatii sunt efemere. Odata scoala generala terminata, iti faci noi prieteni (sau, mai bine spus, amici) la liceu, care ii vor inlocui pe cei vechi, iar acest proces va fi reluat si la incheierea liceului si inceperea facultatii sau la schimbarea locului de munca.

Pentru ca o relatie intre doi oameni sa devina perena, este nevoie de mai mult decat o simpla conjunctura. Desi incepe cu aceeasi pornire launtrica si nevoie omeneasca fireasca, o relatie intre doi oameni trece de bariera teluricului odata ce sentimentul de prietenie se infiripeaza. Este o forma de dragoste, careia ii lipsesc, desigur, pornirile hormonale si nevoile aferente. Chiar as putea spune ca prietenia adevarata intre doi oameni capata valente artistice. Nu este cu nimic mai prejos decat frumusetea unei compozitii muzicale sau mai putin incantator decat un roman al unui scriitor desavarsit. In acelasi timp, precum nici artele nu sunt pentru oricine (pe mine, de exemplu, pictura ma depaseste), la fel nici prietenia nu este accesibila oricui.

Si am ajuns unde mi-am propus, la aspectele care diferentiaza o prietenie consistenta de o relatie falsa, bazata pe propriile interese. Nu o sa vorbesc despre acele relatii evident bazate pe interes, cum ar imprietenirea studentilor cu profesorii sau cu asistentii, relatia dintre sefi si subalterni sau imprietenirea cu un membru al unui grup, pentru a te putea integra in acel grup. O sa ma refer la niste situatii mai speciale, care sa specifice diferente mai subtile intre prietenia durabila si prietenia pe muchie de cutit. Prieteniile false sunt si cele in care, aparent, niciunul dintre cei doi nu are nimic de castigat de pe urma faptului ca este prieten cu celalalt. Aparenta asta e data de faptul ca nu exista avantaje materiale sau sociale de pe urma relatiei. In schimb, ceea ce exista si sunt prezente aproape intotdeauna sunt resorturile psihologice la care au acces prietenii.

Sentimentul concret dispare atunci cand intervine posesivitatea, dorinta de intaietate sau intoleranta. Ati vazut cat de exigenti sunt oamenii cu "prietenii" lor? Daca un amic mai indepartat nu-ti imprumuta bani, asta e! Si tu ai fi facut la fel poate. Dar sa dea naiba sa nu te ajute un prieten! Mama, pai nu mai vorbesti cu el luni de zile. Pai ce fel de prieten e ala care nu-ti sare imediat in ajutor? Sau sa te duci sa joci fotbal si sa nu fii PRIMUL ales de catre prietenul tau cand se fac echipele. "Adica cum? L-a preferat pe Alex in fata mea? Deci asa... M-am convins eu ce fel de prieten e si asta". In schimb, daca ar fi facut un amic mai indepartat echipele, nu te-ar fi deranjat asa de tare daca alegea pe altcineva. Asta se intampla atunci cand prietenii isi pierd statutul de prieteni si se transforma in "prietenii tai". Odata posesivitatea sau gelozia infiripate, sentimentul real nu mai este benevol, ci apare un fel de contract: cat timp te porti ok cu mine, vom fi prieteni. Daca imi gresesti, inseamna ca nu ai caracter si s-a terminat prietenia noastra. Nu mai conteaza in acel moment ca omul respectiv te-a imprumutat de 100 de ori de bani. Daca a 101-a oara n-a facut-o, inseamna ca e un nenorocit cu care nu are rost sa ai de-a face.

Mofturi de oameni orbiti de importanta propriei persoane...

O sa fac si o marturisire in final. Nu am scris fara motiv aici. Adevarul este ca am invatat aceasta lectie pe pielea mea. Ajunsesem sa ma supar pe o anumita persoana si se repeta un tipar de certuri si de reimprieteniri constant si ridicol, asa ca m-am hotarat sa nu mai am nicio pretentie de la respectiva persoana. Adica atata timp cat nu-mi da in cap, sa nu ma mai supar pe nimic, orice ar face. De atunci a trecut mai bine de un an si e mult mai bine :)

Cred ca toti traim acel tip de relatie dezgustator pe care l-am pomenit aici. Altfel, e aproape imposibil sa ajungi la acel nivel utopic de a nu deveni posesiv cu prietenii tai. Eu insumi am foarte putine relatii in care sa ma manifest ca un adevarat prieten. Desi am invatat lectia, latura umana este adesea mai puternica decat cea logica.

Epilog

Un bun profesor are aceasta grija statornica: ii invata pe discipoli sa se lipseasca de el.
ANDRE GIDE

Citatul anterior urma sa fie introducerea articolului meu despre finalul de facultate. Intentionam sa deschid textul cu o tenta ironica: "un pic cam prea buni profesorii de la facultatea noastra", daca intelegeti unde bat :)) . Dar m-am razgandit. Dupa ce am dat licenta si tot stresul s-a incheiat, nu mai am niciun resentiment fata de nimeni, cum zicea si Mircea Badea: "Cand merg in strainatate, brusc nu mai simt dorinta ca unii oameni sa moara". Bine, eu nu pot spune ca voiam sa moara cineva, dar eram destul de ofuscat pe anumite persoane. Nu mai e cazul. Totul tine deja doar de trecut si, vorba aia, "de morti numai de bine".

Aveam multe pe suflet. De la insi care se laudau pe facebook ca au scris 20 de pagini la licenta intr-o ora (adica "bai, prostilor, in cat timp ati scris 20 de pagini? In 2 saptamani??? Uite, bai, fraierilor, cum se face!") la personajele extrem de carismatice care acaparau toate discutiile de pe grupul de Gmail. Mi-a trecut. M-am detensionat complet dupa ce am prezentat licenta. Nici macar seria Ningen no jôken nu m-a intristat pe cat ar fi trebuit. Ce sa mai, viata de absolvent e frumoasa. :P

Apropo de absolvire, nu mai pot cu nebunia asta cu inginerii. Pentru ca, vezi Doamne, noi acuma cica suntem ingineri, ca am terminat Politehnica. Vaaaai! Sincer, nu impartasesc entuziasmul colegilor mei. Am vazut o poza pe Facebook cu o masina pe care lipisera astia un afis unde scria "Proaspat Ingineri" sau ceva de genul asta. Simpatic, dar dezavuez. Nu in sensul ca sunt un ciufut din-ala care sa le taie cheful altora. Adica n-am nimic cu bucuria oamenilor, ci pur si simplu nu simt personal ca e o mare realizare sa fii inginer. Chiar daca n-oi fi eu prea modest, cel putin doua treimi din facultatile astea de la Politehnica le terminam citind doar noaptea dinaintea examenelor.

Pe langa faptul ca nu consider ca e mare chestie sa fii inginer, oricum nu cred in etichete. Un om evolueaza in timp si admir calitatile si faptele oamenilor, nu titlurile sau distinctiile pe care le obtin. Poate ca nu sunteti de acord cu mine, dar ganditi-va ca va uitati la un film si va place extrem de mult de un actor sau de realizarea filmului per ansamblu. Va influenteaza cu ceva daca actorul sau regizorul a luat premiul Oscar? Nici Marin Preda n-a facut facultate, van Gogh si Johann Sebastian Bach nu erau niste artisti foarte apreciati in timpul vietii, Hitler nu a avut o educatie iesita din comun, dar cu toate astea, s-au facut remarcati, unii intr-un mod pozitiv, altii negativ. Inca un exemplu: daca un artist e foarte apreciat, voi sunteti neaparat de acord cu opinia generala? Eu unul nu. Iata o opera a celebrului Jackson Pollock. Un prieten il apreciaza foarte tare. Eu cred ca fiica-mea inca neconceputa mazgaleste mai frumos. De asemenea, nu il apreciez pe Bacovia. Desigur, are un talent de a aranja cuvintele si de a crea imagini morbide deosebit, dar nu pot rezona la mesajul lui. Este, in fond, imaginea unui dezaxat asupra lumii. Doar pentru ca are un nume rasunator, nu inseamna ca trebuie sa fiu de acord cu faptul ca-l merita.

In stilul meu caracteristic, am inceput cu o discutie banala si am incheiat intr-o maniera total deliranta :)). Sper ca n-am jignit niciun inginer, fan Bacovia sau Jackson Pollock :D. Acest articol este un pamflet si trebuie tratat ca atare. Gata, m-am scos. :)) Asta e "joker-ul" realizatorilor de emisiune care vor sa-si bata joc de cine vor si sa nu pateasca nimic.  Eh, nu-i nimic, io-s simpatic si nu se supara lumea pe mine :)

Astazi am omorat un om

Ma indreptam spre munca, ca tot omul. Lucrez undeva spre Baneasa si locuiesc in Regie, asa ca drumul e destul de fragmentat. Merg mai intai pe jos pana-n Crangasi, de unde iau tramvaiul, dupa care schimb cu autobuzul la Piata Presei Libere si mai merg inca nitel pe jos. Unul dintre cele mai nasoale aspecte ale calatoritului cu RATB-ul, pe langa mirobolantele miasme, e prezenta anumitor persoane dubioase sau cel putin ciudate. Cine mai calatoreste in directia aia cu 41 stie la ce ma refer.

Acum vreo 2 luni am condus o prietena la aeroport si pe drum era un mos cu un casetofon jerpelit in tramvai. Asculta muzica, isi unduia corpul intr-un mod bizar (cred ca era o incercare de dans, dar nu-s sigur :D) si freca de cap vreo 2 fete. Bine, asta a fost un caz fericit. De obicei imaginea e compusa din grasani cu burtile revarsandu-se in afara tricourilor neschimbate de o saptamana sau din cersetori atat de nesimtiti ca se uita la ceas in timp ce turuie o poezie de Eminescu din care oricum nu inteleg nimica. Mai e si un orb nefericit care are niste miscari de zici ca-i robot. Face niste pasi egali si are o convulsie a capului inspre dreapta aproape in fiecare secunda. "Dumnezeu sa va dea sanatate si sanatate sa va dea Dumnezeu". Asta e vorba lui. Ma rog, ca sa scurtez: imaginea e naspa. Unii sunt nenorocosi cu adevarat si mi-e intr-adevar mila de ei, dar altii imi repugna. Asa ca urmez calea ignorantei, imi bag castile in urechi si ma prefac ca viata e minunata :D .

Ei, astazi nu mi-a fost dat sa ma bucur de linistea propriilor ganduri, iar persoana care mi-a tulburat visarea cu ochii deschisi nu parea deloc suspecta. In timp ce tramvaiul trecea prin dreptul unei biserici, o femeie pe la vreo 50 si ceva de ani (desi e posibil sa fi fost un pic mai tanara) care sedea pe scaunul langa care ma postasem incepe sa imi spuna ceva. Stramb un pic din nas (cine ma cunoaste stie ca nu-mi place sa fiu deranjat cand ascult muzica) si-mi dau casca din urechea dreapta jos. Nici macar nu m-am sinchisit sa o scot si pe cealalta, ma asteptam sa fie un nimic. Ii zic: "Poftim?" . Ea, cu un zambet larg: "Sa nu te casatoresti niciodata aici. Toti care s-au casatorit au divortat.", dupa care a chicotit. Schitez si eu un zambet din politete, dupa care ma pregatesc sa-mi pun iar casca-n ureche, dar ma opreste: "Si eu m-am maritat aici.". Da din cap a lehamite. Eu acuma nu mai stiam daca sa zambesc sau nu, dar din moment ce ea parea binedispusa atunci am mai mimat si eu un zambet. Imi ridic iar casca, dar sunt din nou intrerupt: "2000 de lei ne-a cerut la nunta. Peste tot era numai o mie, doar aici cereau doua.". Deja incepeam sa cred ca am de-a face cu o nebuna. "Esti student?", continua ea. "Termin anul asta", cu o bunavointa falsa. "Aha. Cati ani ai?" . "Aoleu, femeie, o dam pe personale acum..." , zic eu in mintea mea. "23", ii raspund. "A, cu un an mai mic decat fata mea!". "Aoleu, ce-mi pasa cati ani are fiica-ta?!", gandesc eu. De raspuns, nici nu stiam cum. Adica acuma pe bune, ce e de zis intr-un asemenea moment? Nu-ti vine nimic in minte, pentru ca tu vrei sa inchei cat mai repede, dar nici nu vrei sa fii nepoliticos. Am zis sa continui cu sarada zambetelor false. Inca unul. Ea tot avea chef de vorba, dar pe un ton mult mai deznadajduit: "Sa stii ca se mai intampla si ca parintii sa nu se inteleaga". La asta chiar ca habar n-am ce-am mai nascocit. Norocul meu ca intre timp am ajuns in statie, unde ne-am luat la revedere, am coborat si ne-am vazut fiecare de propriul drum. Impresia pe care o aveam in acel moment: o ciudata.

Ma duc eu la munca, trece ziua de lucru si plec spre casa. In drum spre statia de autobuz, la intersectia cu soseaua Bucuresti-Ploiesti, e un pod (Podul Baneasa) , langa care zace Herastraul. Cand sa trec pe langa parc zaresc Ambulanta, o masina de la televiziune si o claie de gura-casca. Avand un presentiment foarte sumbru, ma apropii de gramada si-l intreb pe unul care-i faza: "O dementa s-a aruncat in lac si s-a inecat". In acel moment m-a luat groaza. Nu stiu cum de-am intuit, dar eram sigur ca era vorba de nebuna mea. In clipa urmatoare am primit confirmarea. Cadavrul tocmai era scos din apa. Nimeni nu mai zambea acum. Nici "nebuna", nici eu.

Nu pot sa va spun cat am zacut acolo, in dreptul multimii. Sa fi fost zece minute, sa fi fost o jumatate de ora, sa fi fost o ora, habar n-am. Cert e ca in momentul in care m-am dezmeticit nu mai erau decat vreo 2 insi care stateau si-si dadeau cu parerea care mai de care mai infumurat ca e el desteptul si stie exact de ce si-a luat viata biata nenorocita. Eu eram, de fapt, singurul care cunostea adevarul. Nu era vorba de niciun suicid aici. Eu eram cel care o omorase. Eu si cu ignoranta mea. Eu si cu lipsa mea totala de interes fata de problemele celorlalti. In ultimul sau drum din viata, un om a decis sa ma aleaga pe mine ca ultim confesor. Nu stiu ce-o fi vazut la mine, poate i-am parut mai simpatic, poate a vazut in mine o persoana mai intelegatoare, mai blanda. Cert e ca se indrepta spre moarte, dar a facut o ultima fortare de a fugi de pe aceasta cale. A sperat sa gaseasca in mine acel om care sa-i spuna ca merita din plin sa-si continue viata, indiferent ca are un barbat care o bate si ca niciun prieten nu o mai cauta. A vrut sa simta inainte de a lua decizia finala ca mai tine cineva la ea, a indraznit sa creada ca nu e singura pe lume, dar eu i-am nimicit orice iluzie. Eram prea preocupat cu propria-mi rutina, prea sictirit sa ascult un strigat de ajutor. "Sa stii ca se mai intampla si ca parintii sa nu se inteleaga"... Abia acum inteleg eu cui ii erau adresate aceste cuvinte. Era o incercare de a se disculpa in fata fiicei sale, pe care o lasa fara mama la 24 de ani. De fapt gresesc! Pe care am lasat-o fara mama la 24 de ani...

Tu ai omorat vreodata pe cineva?

Hannibal la portile Romei

Ante Scriptum: N-am mai scris demult pe blog. N-am avut nici chef, nici inspiratie. De fapt, nici acum n-o sa scriu prea mult, dar simteam nevoia sa mai insir 2-3 vorbe.

Cand romanii treceau printr-o perioada mai dificila, foloseau aceasta vorba ca sa-si exprime nelinistea, nervozitatea, facand referire la probabil cel mai critic moment din istoria lor. Cam asa ma simt si eu acum, inainte de examenele, colocviile, proiectele etc care vin saptamana viitoare. Bine, eu is optimist: daca n-a cucerit Hannibal Roma, nici pe mine n-o sa ma dea gata cateva examene (care, intre noi fie vorba, sunt doar doua :P ).

La Politehnica toate vin la pachet: dupa un semestru destul de linistit, toate oalele ti se sparg in cap in 1-2 saptamani. Eeh, dar ne-am obisnuit. E ca-n bancul ala:

Dumnezeu il trimite pe Sf. Petru sa vada ce fac studentii. Acesta vine inapoi si raporteaza:"Mai sunt trei luni pana la examene. Medicina invata de rupe cartile, Arhitectura invata, Politehnica se chefuieste"

           .......

"Mai e o luna pana la examene, si aia de la medicina, si arhitectii sunt cu burta pe carte non stop, politehnistii, tot la chefuri"

........

"Mai e o zi pana la examene. Studentii de la Medicina si de la Arhitectura se relaxeaza, toti politehnistii se roaga sa treaca examenul..." 

"Da? atunci pe ei ii ajutam!"

(Da, stiu, bun banc :P .)
Deci probabil ca n-o sa mai scriu nici in perioada imediat urmatoare. Asa ca ne auzim cu bine peste vreo saptamana. :)

Revederile

Codrule, codruţule,
Ce mai faci, drăguţule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme au trecut
Şi de când m-am depărtat,
Multă lume am îmblat.


MIHAI EMINESCU, "Revedere"

Se pare ca in ultimele zile mi-am facut un obicei din a-l cita pe Eminescu. N-ar fi neaparat cea mai buna alegere, dar diminitivul "codruţule" se potriveste cu alintul persoanei care m-a determinat sa scriu aceste randuri. Nu o sa fie un text lung, pentru ca senzatiile pe care ti le trezeste reintalnirea cu un prieten drag sunt cu mult peste capacitatea mea de relatare in cuvinte. In schimb, trebuie sa recunosc ca, de cand mi-am deschis blogul, asta este cel mai placut articol pe care il incropesc. De fapt, nici nu pot sa-l numesc articol, e mai mult un soi de confesiune pentru prietenii mei. :)


Am avut un weekend minunat. Asta pentru ca un prieten foarte bun s-a intors in tara si a fost prilejul excelent sa se intruneasca aproape toata gasca. In ultima vreme, aceste intalniri au scazut exponential, pentru ca na, fiecare are propriile obligatii, din ce in ce mai multi isi iau serviciu, altii pleaca in strainatate, altii devin pustnici, altii naiba sa-i ia :)) . Nu poti sa ai parte suficient de prieteni! Daca as putea, m-as intalni zilnic cu ei, dar nu prea depinde numai de mine.


Ma intristeaza gandul ca in viitor ne vom vedea tot asa, din ce in ce mai rar. Pentru cineva care s-a mutat in strainatate si vine de 2 ori pe an in tara, un calcul simplu te lasa fara de nicio speranta. Daca om mai trai 50 de ani de acum incolo (un "daca" optimist :P ) si o sa ne vedem de 2 ori pe an, asta ar insemna ca ne-au mai ramas in jur de 100 de revederi. Pai acu' vreo 2 veri, ne vedeam aproape zilnic. Ce sa mai, in 4-5 luni ne vedeam de 100 de ori. Asta ce inseamna? Ca ne-am consumat deja jumatate din experienta comuna? Ehh, naiba sa ma ia, poate am gresit la calcule! :) Daca nu, atunci o sa ma sacrific si o sa inventez teleportarea. :) Bleah, macar optimisti sa fim! :)


Hai ca deja m-am luat cu vorbele si am promis ca n-o sa ma lungesc. Pana la urma un singur lucru am de spus. Vreau sa le dedic prietenilor mei clipul de mai jos si sa le spun ca ii iubesc foarte mult. Stiu ei la cine ma refer, n-are rost sa-i enumar. Va multumesc mult, ma! Chiar sunt norocos ca sunt prietenul vostru! Numai bine!